Vineri
seara, m-am dus devreme în pat și nu am mai deschis telefonul. În ideea că o să
fie o seară în care sunt doar eu cu cartea mea. Am dormit ca un bebeluș. În
acea noapte, au trecut nu mai puțin de patruzeci de ambulanțe prin fața blocului
meu, iar eu nu am auzit niciuna. Nici măcar una singură.
Mă
trezesc de dimineață la șase și jumătate, fără să vreau. Verific ceasul și văd
cinci mesaje pe telefon. „Ești bine?“ „Ai aflat ce s-a întâmplat?“ „Sunteți
bine cu toții?“. Fără să am habar, fără să deschid facebook-ul, întreb ce s-a
întâmplat. În două minute am aflat și în zece minute eram deja ieșită din casă.
Stau la două minute de Spitalul de Arși și, fără să mă gândesc de două ori, am
fugit efectiv din casă, cu costumul de spital în ghiozdan.
Ajunsă
acolo, întreb la recepție unde pot fi de ajutor. Un polițist, după ce a aflat
că sunt studentă la Medicină în anul 5 și vreau să dau o mână de ajutor, m-a
alergat la propriu pe secția ATI a spitalului. Nu voi descrie ce am văzut. Pe
moment a fost un șoc. Vă voi povesti ce am trăit eu.
Am
stat toată ziua, de la șapte dimineața până la patru după-amiază, în picioare
și am ajutat la pansat. Dă-mi comprese intermediare, deschide borcanul de...,
desfă două de Grassolind, du-te la farmacie și ia apă distilată, dă-mi fașă
mică, fașă mare, comprese mici, tartine (niște comprese foarte, foarte mari).
Într-o oră eram ca la fabrică, mâinile mele munceau fără să mai primească
comenzi.
La
un moment dat, am luat o pauză și m-am dus pe secția de arși să „vizitez“
pacienții – ei nu erau pe ATI. Și am întâlnit-o pe ea, o să îi zic N.
Înfășurată din cap până la genunchi în feșe, cu fața umflată, incapabilă de
orice mișcare. I-am dat apă. I-am dat de mâncare atât cât organismul ei a putut
să primească. I-am dat iar apă. Plângea. Mi-a spus că îi vine să se sinucidă de
durere. Am întrebat o asistentă dacă i se mai pot face analgezice – mi-a zis că
nu, primea deja dozele maxime, ar fi intrat în șoc. M-a întrebat cât e ceasul
și mi-a zis că dacă e mai puțin de două să nu îi zic. Era doisprezece și
jumătate, dar i-am zis că e trei. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face. Și
plângea de durere și gemea, nu se putea zvârcoli de durere. Și atunci m-a rugat
să vorbesc cu ea, sa îi spun tot ce îmi trece prin cap. M-am așezat ca piticul
lângă patul ei și am început să îi povestesc. De mine. De pisica mea. De căței.
De părinți. De colegi. De tot ce îmi venea îmi minte. După o oră, nu mai aveam
idei. Atunci am auzit cuvintele care nu-mi vor ieși niciodată din minte: „Te
rog, nu te opri!“. Mi-a venit să cad în genunchi de durere și de suflet
sfâșiat. Voiam să o iau în brațe, să o încurajez. Să fac ceva ca să îi fie mai
bine. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să nu mă opresc. „Mi-e
sete.“ „Mă duc să îți caut un pai.“ „Te rog să nu lipsești mult, vino înapoi!“
M-am întors și nu mai știam ce să fac. „Vrei să îți mut perna?“ „Nu știu.“
„Vrei să mai mănânci?“ „Nu știu.“ „Cu ce pot să te ajut?“ „Vreau să nu mă mai
doară.“
Și
am auzit un strigăt: „Ema, unde ești?“. Mă striga asistenta de la pansamente.
„Vino repede încoace și ajută-mă!“ Și am lăsat-o o vreme. Și de la capăt:
comprese intermediare, Grassolind, feșe. De data asta cu lacrimi în ochi și în
spatele pacienților.
M-am
întors la N. Dormea. Era ca un copil după o zi lungă de joacă. Cu o față
liniștită. Dormea liniștită. Fără dureri.
În
salonul de lângă le-am întâlnit pe ele, D., O. și I. Fetele mele. Fete de
vârsta mea, cu facultatea de-abia absolvită, cu tot viitorul înainte. Țintuite
la pat de durere și de șocul evenimentelor, încercau să găsească ceva bun. „Noi
suntem dintre ăia norocoși“, obișnuiau să zică. În acea după-amiază, le‑am dat
să mănânce, le-am ridicat pernele, le-am învelit, le-am ținut de vorbă. O gură
de aer.
Am
ajuns acasă frântă și n-am reușit să închid un ochi în noaptea aia. „Te rog, nu
te opri!“ Cuvintele acestea sunau încontinuu în mintea mea. „Vreau să nu mă mai
doară.“
A
venit iar dimineața. Iar pansamente. De data aceasta, cu baie, pentru a putea
fi luate mai ușor cele din ziua precedentă. Nu vă închipuiți ce dureri, ce
voințe de fier au fetele mele. Au plâns, au râs, au înjurat, dar au stat
cuminți la pansat. Și am luat-o de la capăt spre prânz. Mâncare, apă, perne,
vorbe. Până am ajuns să dorească să povestească ce s-a întâmplat. Le-am ascultat
cu inima cât un purice, gata să izbucnesc în plâns în orice moment. „Te rog, nu
te opri!“, în mintea mea neîncetat.
Și
m-am întors la N., să văd ce mai face, cum i-a fost peste noapte. Să vorbim din
nou. Mai aveam idei ce să îi povestesc și încă puțină tărie de caracter să nu
cad în genunchi. Am intrat în salon și am văzut-o stând pe diagonala patului,
schimbată la față. M-am uitat către pieptul ei și atunci am știut. Nu o mai
durea.
Simt
că o parte din minte a murit. Am iubit-o.
O
parte din mine se gândește că fetele mele se vor face bine și peste jumătate de
an vom ieși la plimbare să le sărbătorim lupta și victoria.
Cealaltă
parte din mine este un monstru. Îmi vine să urlu de durere pentru ele și pentru
chinurile prin care trebuie să treacă. Îmi vine să urlu că nu pot face nimic
mai mult pentru ele. Mă simt neputincioasă. Voi merge zilnic la ele și le voi
fi alături. Cu inima mereu alături de N., deși ne știam de câteva ore, voi
lupta ca viața mea să însemne ceva în lumea aceasta.
