SMURD, Ambulanţa sau amândouă? Putem vorbi de o rivalitate între cele două servicii sau este doar o percepţie deformată? Reportajul semnat de Dan Dumitru Mihalache încearcă să facă lumină.

"> SMURD şi Ambulanţa. De la rivalitate la cooperare? - Viața Medicală
Newsflash
Reportaje

SMURD şi Ambulanţa. De la rivalitate la cooperare?

de Dan Dumitru MIHALACHE - sept. 23 2014
SMURD şi Ambulanţa. De la rivalitate la cooperare?

SMURD, Ambulanţa sau amândouă? Putem vorbi de o rivalitate între cele două servicii sau este doar o percepţie deformată? Reportajul semnat de Dan Dumitru Mihalache încearcă să facă lumină.

   Era o seară obişnuită de început de august. La staţia centrală a SABIF se făcea schimbul de tură. Urma să însoţesc, ca voluntar, un echipaj pe o ambulanţă. Odată ajuns la staţie, am fost preluat de medicul din echipajul căruia urma să fac parte. Mi-a făcut o scurtă instruire, mi-a dat vesta de voluntar şi am început să aşteptăm. Să aşteptăm cazurile. Între timp, ambulanţierii şi asistentele verificau maşinile şi trusele de prim ajutor. Maşinile erau aliniate, una câte una, pe categorii şi în funcţie de cum veneau şi plecau pe teren.
   Clădirea în care se află sediul central al SABIF, inclusiv dispeceratul, este construită în baza unui decret al Consiliului de miniştri, „prin anii ’63, după planurile făcute de o echipă de ingineri din Germania, la cel mai înalt nivel tehnologic al momentului“, îmi spune dr. Cristian Grasu. Încă din 1948, comuniştii naţionalizaseră societatea de salvare înfiinţată în 1906 de dr. Nicolae Minovici ca o iniţiativă privată, sprijinită de elita de atunci a Capitalei – Contesa di Roma, Elena Bălăceanu, prof. dr. Ion Cantacuzino, primarul Capitalei, prefectul poliţiei şi mulţi alţi potentaţi ai vremii. „Eu şi acum mă uit şi mă minunez ce au putut acei oameni să facă“, spune dr. Grasu. „Sistem de climatizare cu schimbător de căldură, apă, aer, ventilatoare, coloane de ventilaţie cu aer cald sau rece. Extraordinar. Multe dintre ele încă se păstrează.“
    Deodată, în difuzorul montat pe clădirea instituţiei se aude: „dr. Grasu, asistent Vornicu, ambulanţier Ştefan“. Erau numele coechipierilor mei din acea seară. Medicul primeşte fişa, ne îmbarcăm de urgenţă şi maşina se pune în mişcare către adresa menţionată, undeva pe strada Doamna Ghica. O urgenţă cod galben la o femeie de 75 de ani, care acuza tulburări paroxistice de ritm. Stăteam lângă asistenta Alina Vornicu, în partea din spate a maşinii, acolo unde pe lângă scaunele în care eram fixaţi de centurile de siguranţă se află targa şi celelalte dispozitive medicale, truse, medicamente, tub cu oxigen.

 

Gesturile salvatoare ale asistentei

 

Ambulanţa cu care ne deplasam era una de tip C2, destinată intervenţiei medicale de urgenţă şi transportului medical asistat al pacientul critic la unitatea de primiri urgenţe (UPU). Este dotată cu echipamente, materiale şi medicamente de terapie intensivă, iar echipajul acesteia este condus obligatoriu de un medic special pregătit. Vehiculul este astfel construit încât să permită accesul la pacient din toate părţile, targa fiind amplasată în mijloc, cu posibilitatea mutării ei la dreapta sau la stânga şi ridicării la o înălţime care să permită acordarea asistenţei medicale de urgenţă în mod corespunzător.
„Este nevoie şi de medic la un astfel de caz?“, o întreb pe asistenta Vornicu. „Uneori da. Dacă găsim cazuri mai grave, persoane care intră în stop cardiac, de exemplu, este nevoie de un echipaj cu medic. Dar, în mare parte, facem noi (echipajele cu asistentă, fără medic) tot ce putem, ca până vine echipajul cu medic să-i ţinem în viaţă. Noi nu avem voie să administrăm unele medicamente.
În fişa cazului se trece ceea ce a dedus operatoarea că ar putea fi?
– Exact. Dar nu întotdeauna găseşti la faţa locului ceea ce scrie în foaie. De exemplu, în tura trecută, de noapte, am plecat la un pacient cu bronhopneumonie, care însă era în edem pulmonar. Am reuşit să-l scot foarte frumos şi bine din edem şi l-am dus la spital cu aproape nimic. Edemul pulmonar este urgenţă de grad zero (cod roşu), pentru că intră în stop foarte repede. Am făcut ceea ce trebuia să fac şi nu a mai fost nevoie de echipaj medical. Aici intervine şi experienţa; eu am vreo opt ani în acest serviciu“.
Era un caz de care, probabil, ştiu doar cei care s-au ocupat de el, pacientul însuşi şi cei apropiaţi lui. În rest, nimeni. Senzaţionalul lipsea. Nu era niciun câine muşcat de om, nicio găină care să nască pui vii, nicio catastrofă. Doar un caz tăcut, dar de care depindea viaţa unui om. Experienţa unei asistente de la Ambulanţă a făcut ca o apocalipsă să fie evitată. Căci moartea oricărui om e o apocalipsă miniaturală.
„Ieşiţi mai des pe ce vreţi voi cu activitatea SABIF, să afle lumea că salvaţi vieţi, că sunteţi buni şi că sunteţi primii în asigurarea urgenţelor în Bucureşti şi Ilfov, deci în toată ţara Românească“, scria un medic de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti pe o reţea de socializare. Un asistent medical principal la SABIF spunea, tot acolo, că „ar trebui să avem şi noi parte (de reclamă), pentru că peste tot vedem numai SMURD. Nu zic, sunt şi ei foarte buni, ne ajutăm reciproc dar şi noi avem merite la fel de bune ca ale lor. Poate chiar mai bune în anumite cazuri“. Rivalitatea dintre Ambulanţă şi SMURD e deja veche dar manifestă în special în privinţa percepţiei publice. „Important pentru mine nu este ce dau televiziunile pe post“, spune managerul SABIF, dr. Alis Grasu. „Dacă vom sta tot timpul să ne împiedicăm de imagine, n-o să mai facem nimic, pentru că fiecare va avea orgolii. Nu! Important este că cineva ajunge acolo, că o viaţă a fost salvată, că un om a primit ajutorul cel mai bun sau un ajutor în timpul cel mai scurt cu putinţă.“

 

Rutina în intervenţii

 

Semnalele sonore şi luminoase ale ambulanţei s-au oprit, s-a oprit şi maşina din mers, semn că ajunsesem la destinaţie. Medicul a anunţat dispeceratul că am ajuns „la adresă“. Dr. Cristian Grasu dă un ordin scurt „trusele, oxigenul, defibrilator“ şi coborâm din maşină. E o rutină: fiecare membru al echipajului ştie exact ce să ia şi ce să facă. Apuc şi eu o trusă indicată şi intrăm într-o curte cu alee betonată, unde ne întâmpină fiica de 35 de ani a bolnavei. „Stă singură, mi-a dat telefon şi am venit într-un suflet“, ne spune. Un câine, închis undeva, într-una din încăperile casei, latră fără oprire. Pe o canapea, zăcea întinsă femeia de 75 de ani care, la vederea noastră, încearcă să se ridice.
„Nu vă ridicaţi doamnă. Ce vă supără acum?“
„Palpitaţii. De ieri sunt.“
Asistenta desface trusele medicale şi aşază pe corpul bolnavei senzorii elctrocardiografului. Ambulanţierul Ştefan ia o probă de sânge din degetul suferindei pe lamela glucometrului. Medicul stă cu ochii pe monitorul aparatului electrocardiograf şi urmăreşte valorile pe care acesta le afişează. Îi spune asistentei să facă electrocardiograma. „Ce medicamente folosiţi?“, o întreabă pe pacientă. Medicaţia era corectă, dar nu fusese luată în ultimele zile, deoarece femeia nu apucase să meargă la medicul de familie pentru reţetă.
„Glicemia, 163“, anunţă ambulanţierul cu pregătire de asistent medical. Cam mare, dar cum femeia tocmai mâncase câte ceva, nu era îngrijorător. Probleme ridica tensiunea arterială: valori de 208/108. „Începem cu captopril de 50, sublingual“, spune medicul. „Vă doare ceva în momentul acesta?“ – „Decât capul“, spune pacienta. Asistenta îi pune femeii o branulă pentru administrarea unui diuretic. Medicul îi recomandă pacientei să nu mai uite să ia prestarium, unul dintre medicamentele din lista pe care o are. Monitorul aparatului arată o tensiune ceva mai mică. „Ok, primul pas, 19 cu 10. A scăzut“. Mai aşteptăm puţin.
„Ce faceţi, plângeţi?“, se aude glasul asistentei, care observase că bolnava începuse să lăcrimeze: „Dumneavoastră sunteţi speriată? O să fie bine, nu trebuie să mai fiţi speriată acum, da?“
„Îi va scădea tensiunea suficient de mult după ce urinează?, îl întreb pe dr. Cristian Grasu.
– Sigur. Oricum i-a scăzut un pic. Acum o să-i scadă la 180. Cam asta doream, nu mai jos. Sub 180 aş vrea să-i scadă cam peste vreo oră, o oră şi jumătate. Trecere lină. Trecerea bruscă nu e bună niciodată, mai ales la vârsta asta şi mai ales când omul este obişnuit cu tensiune mare. Nu are modificări pe EKG care să arate că ar avea ceva, doar că nu şi-a luat tratamentul şi s-a dus tensiunea în sus. Acesta era un caz care, dacă Alina (asistenta echipajului) ar fi venit singură, ajungea sigur la spital şi stătea 24 de ore internată. Asta ar fi însemnat nişte investigaţii, un consult interdisciplinar probabil, ceea ce înseamnă costuri, şi un pat ocupat în UPU.“

 

Strângem lucrurile, urăm sănătate bolnavei şi părăsim încăperea. „Mă aşteptam să ajungeţi mai târziu“, ne spune fiica. Ambulanţierul lansează prompt replica: „Ambulanţa Bucureşti totdeauna ajunge în timp util doamnă“.

 

Împingerea actului medical

 

Am aşezat instrumentele, trusele medicale la locul lor, ne-am dezinfectat mâinile cu soluţie din cele două rezervoare amplasate pe unul dintre pereţii interiori ai maşinii, şi l-am rugat pe doctorul Grasu să-mi spună câte ceva despre caz: „Este povestea clasică a pensionarului român, asigurat, cu medic de familie, care nu se duce să-şi ia reţeta. Nu are reţetă, deci nu se duce să-şi ia medicamentele. Face o pauză zicând că nu se simte rău, între timp tensiunea se duce la peste 180, are repercusiuni directe asupra funcţionării inimii şi a celorlalte organe şi se trezeşte în miezul nopţii cu simptome mai grave. Aceasta era o problemă rezolvată prin tratamentul cronic“.
Principiul – enunţat pentru prima dată de dr. Nicolae Minovici la congresul salvării din 1931, de la Viena – împingerii actului medical la capul bolnavului a fost „scânteia care a declanşat o dezvoltare accelerată a tuturor acestor sisteme prespitaliceşti. Mulţi ani mai târziu, după război, un medic german a preluat ideea şi a început s-o pună în aplicare creând astfel un sistem de ambulanţă“.
Doctorul Raed Arafat crede că acest principiu primează atât la Ambulanţă, cât şi la SMURD. SMURD, spune dr. Arafat, „a preluat un important număr de cazuri, în special pe cele cu potenţial mare de scandal şi de agravare – adică pe cele de cod roşu şi galben – care stăteau în aşteptare.“ Dar, dacă în cazul unei intervenţii SMURD maşinii cu medic îi trebuie mai mult timp să ajungă la caz şi echipajul care ajunge primul e format doar din paramedici, aceştia „sunt îndrumaţi de medicul permanent de la dispeceratul pompierilor prin intermediul sistemului de telemedicină – camere video, transmitere EKG etc. Toate maşinile de prim ajutor şi maşinile de asistent de la Ambulanţă sunt dotate cu un asemenea sistem de transmisie.“ Decizia de a trimite medic, spune dr. Arafat, se ia inclusiv pe baza raportului pe care îl dau pompierii sau asistentul, când ajung la pacient, sau pe baza datelor recepţionate prin EKG „transmise tot la distanţă“.
„Ambulanţa are echipaje cu asistent, cu competenţe limitate şi echipaje cu medic“, explică dr. Arafat. „SMURD are echipaje de prim ajutor, cu paramedici-pompieri şi echipaje cu medic. 93% din cazurile SMURD care sunt de competenţa echipajelor de prim-ajutor sunt rezolvate integral de acestea până la ducerea la spital şi doar în 7% din cazuri pleacă o maşină cu medic după ei, care poate fi de la SMURD sau de la Ambulanţă.“
În Bucureşti, Ambulanţa face peste 1.000 de intervenţii zilnic la care se adaugă 150–200 de intervenţii ale celor 22–24 de echipaje SMURD. Numai pe segmentul Bucureşti – Ilfov, pe parcursul anului 2013, conform directorului medical SABIF, dr. Cristian Grasu, Ambulanţa a intervenit la 329.000 de cazuri, din care peste 214.000 au fost urgenţe, la care se adaugă alte 55.000 de cazuri ale IGSU şi SMURD. La nivel naţional vorbim de peste trei milioane de intervenţii ale Ambulanţei şi 650.000 ale IGSU şi SMURD, potrivit aceleiaşi surse care ocupă şi o funcţie în cadrul Ministerului Sănătăţii.
În prezent, în România, „pe zi, avem în jur de 800 de ambulanţe operative de tip B şi C la serviciul de ambulanţă şi 275 de ambulanţe SMURD, la care se adaugă cele de tip A, pentru transport şi consultaţii. Trebuie însă să recunoaştem că personalul nu este suficient şi încă trebuie completat, lucru care se face treptat“, spune dr. Raed Arafat, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne. SABIF are, potrivit datelor prezentate de managerul acestui serviciu, 173 de ambulanţe, dintre care 31 sunt pentru consultaţii la domiciliu, 22 sunt maşini de urgenţă de tip C, 74 de maşini de tip B, restul având alte atribuţiuni.

 

DISPEC versus 112

 

Şi la sosirea la caz, şi la plecarea de la caz, şeful echipajului este obligat să anunţe prin staţie dispeceratul. Managerul SABIF, dr. Alis Grasu, spune că în acest fel, medicul coordonator, care se află la dispecerat, are situaţia în timp real a ambulanţelor din teren: „are situaţia aici (îmi arată o coloană cu totalul general, dintr-un tabel, pe monitorul de control al medicului coordonator) şi pe sectoare. Mergem cu ea din aproape în aproape, cu zoom până la nivel de stradă. Are şi aici în listă situaţia: «total echipaje de urgenţă», «echipaje cu medic de consultaţie». Asta este o ambulanţă privată – tot noi le dispecerizăm, dar numai pe cele aflate în contract cu Casa. Iar dacă vrem să vedem doar echipajele de consultaţii şi de urgenţă (dă click pe un buton şi se deschide o altă listă), aici e «total echipaje», cu transportori cu tot. Dacă am bloca un echipaj, că e în pană, că i s-a făcut rău personalului, că i se întâmplă ceva, că-l aducem pe recepţie ca să-i schimbăm maşina, îl trecem la rubrica blocaţi. De ce e ăsta blocat? le întreabă pe operatoare. (Se aude glasul unei operatoare care spune că este în service.) Iată, Lazăr vine pe recepţie. Deci, el s-a anunţat că e liber, e pe recepţie şi îl vedem aici (arată către coloana din tabel, unde a apărut numele şefului respectivului echipaj şi indicativul radio al maşinii). Adică el e în mers către substaţia unde trebuie să ajungă, dar nu a ajuns nici la substaţie, nu e nici la spital. Este în mers şi oricând pot să-i dictez un caz.“
Sistemul informatic despre care tocmai am vorbit – DISPEC se numeşte – este o platformă a Ambulanţei, funcţională din noiembrie 1995, pentru care, potrivit dr. Ovidiu Cismaru, fost manager al SABIF, guvernul elveţian a oferit un sprijin financiar substanţial. „Era o platformă comună, complexă – electronică, radio şi statistică –, prin care în toate spitalele cu ambulanţe, conectate la ea, se puteau vedea cazurile şi se puteau realiza comunicaţii radio şi electronice. Sistemul era prezent în principalele centre universitare şi legat direct la numărul 961. Acum a rămas funcţional doar la Bucureşti şi Timişoara.“
Dar viitorul, spune dr. Arafat, e reprezentat de un sistem mult mai concret, flexibil, mai bine pus la punct, în care dispecerizarea să fie una integrată şi nu neapărat după zona administrativă sau cea operativă, ci care poate să includă două-trei judeţe arondate unui singur punct: „Încercăm să funcţionăm integrat pe platforma 112 şi s-o adaptăm la nevoile noastre, astfel încât să nu mai existe limită administrativă între un judeţ şi altul“.
Numărul unic de urgenţă 112 a început să funcţioneze pe teritoriul României din anul 2004. „Este un progres categoric. În primul rând că numărul unic de urgenţă ne oferă multe avantaje şi nouă ca agenţie în activitatea de urgenţă. Este un filtru pentru apelurile nejustificate, calomnioase, false. La noi ajung apelurile care sunt medicale, în proporţie de 99%“, răspunde managerul SABIF, dr. Alis Grasu. Prin existenţa numărului unic, toate agenţiile implicate într-o activitate de urgenţă comunică între ele şi fiecare dintre cei care trebuie să-şi aducă contribuţia la rezolvarea situaţiei de urgenţă are cunoştinţă de situaţia respectivă şi îşi poate planifica resursele, astfel încât urgenţa să se finalizeze în toată plenitudinea ei. Şi asta nu doar pe palierul medical. Celebrul număr al Salvării – 961 – a încetat să mai funcţioneze din 2006.

 

SMURD sau Ambulanţa?

 

Dar de ce este nevoie de două servicii de urgenţă care au cam aceleaşi atribuţii şi cam acelaşi tip de echipaje? De 23 de ani discutăm despre nevoia de SMURD, explică dr. Arafat: „Lumea uită că acum 23 de ani serviciul de ambulanţă nu făcea faţă şi era nevoie de o structură care să accepte idei medicale noi în sistem, neacceptate până la acel moment de aceste servicii. Pompierii aveau această capacitate“. Managerul SABIF, dr. Alis Grasu, spune că cele două servicii, alături de poliţie, jandarmi, „lucrează într-o companie perfectă“. Cooperarea se face în baza unui index potrivit căruia operatoarele de la serviciul 112 direcţionează apelurile: „Colegii de la SMURD sunt prioritari pe traumă, accidentele rutiere şi de mediu, dezastre, calamităţi şi chiar pe cazurile de urgenţă cod roşu care pun viaţa în pericol imediat. Ambulanţa vine şi completează sau face această activitate atunci când situaţia o impune, când sunt cele mai apropiate echipaje sau cele mai competente, sprijinind echipajele care au ajuns deja la faţa locului. Intră în ascultare şi comunicare una, două, trei sau patru agenţii, de câte este nevoie, iar operatorul ISU vorbeşte. El se ocupă de comunicarea cu apelantul, care spune care sunt problemele. Localizarea deja a fost făcută, la fel şi problema iniţială pentru care s-a sunat, de către cei de la 112. Acum operatorul de la ISU află doar detalii. Dacă nu are resursă apropiată, deşi el a fost în comunicare, dă legătura, în câteva secunde – totul aici se întâmplă în secunde – colegului de la Ambulanţă, care este şi el în ascultare şi aude tot ce vorbeşte cel de la SMURD: «Vorbiţi voi Ambulanţa, rezolvaţi voi problema, noi nu avem resursă în momentul acesta».“
Care sunt nivelurile de competenţă la cele două servicii? „Echipajul de prim ajutor de la SMURD are competenţe sub cele ale echipajului de asistent, care are o anumită pregătire medicală, deşi mulţi pompieri au făcut şi şcoală de asistenţi medicali, numai că noi nu le-am crescut competenţa“, explică dr. Arafat. „Competenţa cea mai înaltă o are Terapia intensivă a SMURD. Medicul, venind din spital, este obligatoriu specialist de medicină de urgenţă sau de ATI.“

 

Voluntar în serviciile de urgenţă

 

Dacă vrei să devii voluntar la Ambulanţă, trebuie să faci un curs special de pregătire – organizat chiar de Ambulanţă – şi minimum trei gărzi pe lună. Sunt peste 1.000 de voluntari înscrişi la SABIF, spune managerul Alis Grasu, dar numai 600 fac cele trei gărzi pe lună. Voluntarii însă nu pot compensa deficitul de personal calificat cu care se confruntă Ambulanţa la nivel naţional: „Ei sunt doar personal auxiliar, nu au responsabilitate şi nu sunt implicaţi direct în actul medical. Doar ajută. Ajută la manipulare, la transportul truselor“.
Gabriel are 18 ani şi e voluntar de aproximativ două luni. Pentru el, cea mai grea sarcină pe care a avut-o de când este voluntar a fost menţinerea în stare trează a unei femei care ingerase 30 de tablete de Diazepam.
Ce cursuri ai făcut pentru a deveni voluntar?
– Un curs de suport vital de bază, resuscitare în caz de stop cardiorespirator, manevrele Heimlich pentru cazurile de obstrucţie a căilor aeriene, poziţia laterală stabilă în caz de victimă inconştientă, imobilizarea fracturilor suspecte.
Ai pe cineva în familie care ţi-a deschis acest drum?
– Nu. Totul a început cu un voluntariat la Crucea Roşie. Nu prea mi-a ajuns ce făceam acolo, am vrut să ajut mai mult şi am descoperit Societatea de Salvare Bucureşti“.
Mihaela lucrează deja de un an şi jumătate ca voluntar şi  cel mai greu caz la care a participat a fost „o doamnă în comă. A fost printre primele mele cazuri. Am fost destul de speriată, având în vedere că era ceva nou, era o experienţă nouă, dar am reuşit s-o salvăm şi am dus-o în viaţă la spital“. Ce a atras-o aici? „A fost o simplă pasiune, apoi am venit la voluntariat şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult“.
Voluntarii „fac parte din sistem“, spune dr. Arafat, „mai ales că a ieşit Legea voluntariatului, care permite recunoaşterea ca experienţă profesională, astfel încât activitatea de voluntar să fie mult mai atractivă. SMURD foloseşte voluntari. Ambulanţa foloseşte voluntari. În viitor sperăm să găsim o modalitate pentru a finanţa această activitate. Chiar dacă nu costă mult voluntarii, costă pregătirea lor şi dotarea. Că nu poţi lua pe cineva de pe stradă şi să-l bagi voluntar în sistem.“

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe