Ar fi trebuit să ne vedem la librăria „Mihai Eminescu” de la Universitate, unde avea loc un eveniment cultural care îl avea invitat. Pentru că nu am mai putut să ajung, din motive de sănătate în familie, a fost de acord să realizăm interviul telefonic – și am apreciat faptul că nu a părut încurcat de această schimbare și că mi-a vorbit cu însuflețire despre ceea ce a fost un capitol dificil din viața sa. Ce urmează este transcrierea redactată a răspunsurilor, cu o introducere formată din câteva declarații pe care scriitorul le-a făcut în emisiunea „Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă, pe aceeași temă.

Martor la prea multă realitate și suferință

Sorin Lavric, scriitor şi traducător, doctor în filosofie, a urmat medicina la UMF „Carol Davila“ în perioada 1987-1993, apoi a făcut stagiul de un an la Spitalul Judeţean din Brăila. Spune că a ales Medicina pentru că în 1987 nu merita să faci filosofie, care însemna marxism şi propagandă. Dar a contat şi dorinţa părinţilor – mama, profesoară de limba română, iar tatăl, inginer de prelucrare a lemnului. Când a renunţat la meseria de medic, părinţii au fost disperaţi, iar tatăl l-a renegat timp de un an. A renunţat pentru că a simţit cum „spiritul i se chirceşte”. Se sufoca. În emisiunea Eugeniei Vodă spunea că șocul de a fi martor la prea multă realitate şi suferinţă, la „cloaca“ din om, te poate duce la două lucruri: la cinism sau la un salt spiritual. În cazul său a rezultat cinismul, spune el în acel interviu. „Eram nefericit, făceam ce nu îmi plăcea. Eram slab. Voiam să fug de o lume căreia nu mă adaptam.“ În 1990, a intrat la Filosofie, la Bucureşti, iar stagiatura ca medic a făcut-o cu preţul repetării unui an, pentru că nu a putut ajunge în Capitală să-şi dea examenele.

În anul de stagiu, cele mai groaznice au fost cele trei luni la Ginecologie, spune Lavric (au mai fost trei rotaţii, de Chirurgie, Pediatrie şi de Boli interne). „Mă puneau să fac tuşeu vaginal gravidelor şi ţigăncilor. A fost îngrozitor, mă întrebam ce caut eu acolo“, spune râzând, și nu glumeşte. A asistat la naşteri, „naşteri cumplite, nu cezariene, ca acum“, în care „se folosea mult foarfeca”.

După terminarea stagiului, ar fi devenit medic la ţară, pentru că nu mai avea nervi de examenul de rezidenţiat – „aveam o repulsie“. Şi ori făcea asta şi pierdea Facultatea de Filosofie, pentru că nu putea să mai repete încă un an, ori renunţa la a fi medic şi se întorcea la Bucureşti. A ales a doua variantă, fiind apoi întreţinut doi ani de soţie. Fără ajutorul ei, nu ar fi răzbit, mărturiseşte, pentru că nu ar mai fi avut timpul necesar să facă filosofie şi să scrie.

Al doilea om important în acest traseu a fost Gabriel Liiceanu, care l-a remarcat şi i-a oferit în 1997 un post de redactor la Humanitas.

Contemplator care priveşte societatea de pe margine

Sorin Lavric consideră [n.r. în 2014] că locul său e de contemplator care priveşte societatea de pe margine. Admite că e mizantrop sau, mai bine zis, că iubeşte oamenii cu o măsură mică şi selectiv. „Masele nu au făcut istorie, pentru asta este nevoie de figuri exponenţiale, providenţiale. Eu cred că nu se poate fără oameni ieşiţi din comun, ei fac istoria. Gloata este o masă inertă, amorfă, este precum pilitura de fier, trebuie să apară magnetul care să-i dea o orbită.“ Iar medicul este prin excelenţă o figură exponenţială, „aproape un intelectual“. Dar adeseori, şi mai ales azi, el devine, din cauza cinismului, un funcţionar de sănătate şi atât. Iar tagma medicală trebuie să fie una de elită într-o societate, consideră Lavric.

Singura specialitate care l-a atras a fost psihiatria, pentru că e cât de cât înrudită cu lumea umanistă, filosofică, „este altceva, nu e atât de pragmatică, de cinică, precum alte specialităţi“. I-a plăcut mult cursul profesorului Aurel Romilă de la Spitalul 9. Dar dacă ar absolvi acum, tot spre latura umanist-filosofică l-ar îndemna sufletul.

O întrebare fundamentală: „Care este rostul meu pe lumea asta?“

Crede că fiecare dintre noi trebuie să răspundă la o întrebare fundamentală: „Care este rostul meu pe lumea asta?“. Şi răspunsul nu poate fi dat decât în forul interior: „Eu cred că există o providenţă, dar aceasta nu e democratică; sunt unii aleşi şi este şi masa cea mare de sacrificaţi. Unde te situezi nu depinde de tine. În viaţă alegi să faci ce te îndeamnă nu raţiunea, ci nişte imbolduri obscure, nişte moşteniri ancestrale pe care le porţi în tine. Şi atunci se schimbă macazul în viaţă“.

A ales să scrie despre Constantin Noica şi mişcarea legionară insistând asupra nevoii de a cunoaşte adevărul despre istorie şi de a gândi în nuanţe, şi nu în alb şi negru. Din 2003 ţine cursuri pe tema filosofiei lui Noica la Facultatea de Filosofie Bucureşti. „Eu am fost aproape educat în spiritul duplicităţii, ascunderii gândurilor, a nu spune ceea ce crezi, a nu atinge anumite subiecte tabu. Tocmai de aceea am scris cartea, pentru a scăpa eu însumi de fricile şi de tabuurile acestea. Şi mi-am jurat să nu le transmit elevilor mei frica pe care mi-o transmiteau mie profesorii, spunându-mi că nu e bine, că nu e prudent, că nu e momentul încă. Dar de ce să nu fie?“.

Materialul este un fragment din articolul De ce au renunțat la medicină, publicat pe 22.12.2014. Au mai răspuns: Emil Brumaru, Răzvan Petrescu, Anca Mizumschi, Alex Vasilache, Anda Pop.