Primele jurnale științifice au apărut la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu transformările sociale care au dus la crearea societăților academice pentru știință (Societatea Regală a Angliei și Academia Franceză de Științe) și care au încurajat cercetătorii să își publice descoperirile și invențiile. La început, procesul de tipărire a articolelor științifice era unul costisitor, cu profituri minime sau absente, iar motivația era una filantropică. Multă vreme, majoritatea periodicelor au păstrat această etică.
    Începând cu secolul al XIX-lea, editurile comerciale au început însă să dovedească că sunt mai eficiente în a publica și difuza informația științifică decât societățile științifice. Lucrurile nu s-au schimbat semnificativ de la început: până recent, majoritatea jurnalelor științifice au rămas asociate cu instituții de cercetare sau societăți științifice. Proporția rezultatelor științifice publicate în reviste aflate în proprietatea editurilor comerciale a crescut constant abia în ultimii 40 de ani, paradoxal mai mult odată cu intrarea în epoca digitală (1). Astfel, accesul la articolele științifice a devenit tot mai scump, cu subscripții de zeci de mii de dolari pe an și profituri de peste 35% pentru edituri comerciale, generând nemulțumiri în rândul comu­nității academice.

Paradoxul publicării

    În 2012, peste 10.000 de cercetători au semnat o petiție inițiată de matematicianul Timothy Gowers în care erau condamnate practicile unei mari edituri științifice (Elsevier) (2). În 2016, Biblioteca Harvard a înaintat un memoriu semnat de peste 2.000 de angajați din personalul didactic și de cercetare, în care aceștia avertizau că prețurile practicate de editurile științifice sunt „nesustenabile din punct de vedere fiscal” și „restrictive din punct de vedere academic”. Biblioteca factura în jur de 3,5 milioane de dolari pe an, în condițiile în care – spun ei – prețurile pentru accesul online la unele articole au crescut și cu 145% în ultimii șase ani, unele reviste ajungând să coste și 40.000 de dolari.
    „Ne confruntăm cu toții cu același paradox. Noi facem cercetările, noi scriem lucrările, noi edităm articolele, noi activăm în comisii editoriale, totul pe gratis, iar apoi cumpărăm rezultatele muncii noastre la prețuri scandaloase”, a declarat atunci – pentru cotidianul The Guardian – Robert Darnton, directorul bibliotecii Harvard (3).

Cercetarea deschisă

    Presiunea impusă de nemulțumirile comunității științifice a devenit tot mai apăsătoare în ultimii ani. Mișcarea pentru cercetarea deschisă (engl. open science) a început să câștige teren, cu tot mai mulți cercetători care plătesc ca să își publice rezultatele în jurnale de tip open access (ca, de exemplu, PLOS sau Frontiers), cu articole care pot fi accesate gratuit.
    De asemenea, apariția platformei Sci-Hub, care pune la dispoziție gratuit zeci de milioane de lucrări academice printr-un sistem care ocolește plățile, a pus pe jar marile edituri. În 2016, Elsevier a câștigat procesul împotriva Sci-Hub prin care aceasta din urmă e obligată să plătească 15 milioane de dolari către Elsevier (4). Recent însă, și editurile au început să adopte parțial modelul open access, cu crearea unor astfel de jurnale dedicate, dar fără să renunțe în totalitate la subscripțiile cu prețuri exorbitante.
    Prețurile mari și impasul în care se află accesul la cunoaștere sunt însă o oportunitate pentru organizațiile care promovează mișcarea Open Science. Acestea se folosesc de inovațiile tehnologice pentru a pune pe agenda publică un nou fel de a face cercetare. Astfel, se urmărește transparentizarea întregului demers științific, cu punerea la comun a datelor și a metodologiei științifice, cu excepții de la legea proprietății intelectuale pentru anumite biblioteci și folosirea unor algoritmi de analiză de date (eng. data mining) pentru detectarea tiparelor din diverse seturi de informații. Mai mult, există platforme care încurajează autorii ca rezultatele să fie publicate gratuit, cu posibilitatea editării concluziilor și după apariție. În felul acesta, cercetătorii sunt încurajați – indiferent de zona din care vin și de resursele pe care le au la dispoziție – să participe în proiecte mari de cercetare (vezi caseta).

Comisia Europeană și accesul liber

    Comisia Europeană este una dintre principalele instituții care susțin și încurajează astfel de inițiative. Anul trecut, aceasta a aprobat crearea unei platforme – European Open Science Cloud (termenul cloud se referă la serverele folosite pentru a stoca date ce vor putea fi accesate ulterior de pe orice dispozitiv conectat la internet) – în care cercetătorii să aibă acces unul la datele celuilalt și să poată lucra împreună. Astfel, aceștia vor putea să stocheze, să partajeze și să reutilizeze datele și rezultatele științifice.
    Mai mult, Comisia sprijină inițiative independente, precum cea a Ligii europene a bibliotecilor de cercetare (LIBER – fr. Ligue des Bibliothèques Européennes de Recherche), care cuprinde peste 400 de biblioteci naționale și universitare din Uniunea Europeană. LIBER vrea să joace un rol activ în cercetare și își propune să transforme documentele relevante din biblioteci în format digital, pentru a putea extrage datele din text. Informațiile vor fi prelucrate, recombinate, se vor testa ipoteze și vor fi descoperite modele și noi relații între date. Pentru a putea avansa proiectul, LIBER cere o excepție pentru activitățile de cercetare de la legea copyrightului european (5).
    Una dintre principalele preocupări ale Comisiei Europene este de a face rezultatele cercetărilor finanțate din bani publici accesibile tuturor. În 2016, toate cele 28 de state membre UE au fost de acord în unanimitate ca, până în 2020, toate articolele să poată fi accesate și descărcate gratuit. De altfel, cel mai recent proiect de finanțare al Comisiei Europene, Orizont 2020, cere de la proiectele câștigătoare publicarea rezultatelor în jurnale open access și încurajează stocarea și partajarea datelor în baze de date cu acces liber, precum zenodo.org.

2020 în 2030

    Din păcate, ritmul schimbării este foarte lent. Prezent anul acesta la ESOF 2018, Robert-Jan Smits (foto), fost director general al DG Research, din cadrul Comisiei Europene, a declarat că până acum doar 20% din articolele cu finanțare din bani publici pot fi accesate gratuit, în condițiile în care, acum 15 ani, procentajul era la 15%. Smits dă vina pe ipocrizia din sistem și pe metodele de lucru învechite. „Vreau să vă dau un exemplu: dacă ești directorul unei biblioteci academice, primești în fiecare an o mulțime de bani pentru a plăti subscripțiile jurnalelor. Ești, deci, o persoană importantă. Dacă nu mai primești bani, totul se duce de râpă”. Acesta atenționează că, dacă nu vor fi luate măsuri imediate, scopul de a face toate articolele accesibile gratuit nu va putea fi atins decât în 2030 sau mai târziu.
    Pe de altă parte, nici cei care au primit finanțare de la Orizont 2020 nu respectă în totalitate regulile de publicare a rezultatelor științifice: doar 67% din ei au publicat rezultatele cercetărilor în jurnale open access.

   „Știința este un bun public. E o chestiune de principiu: dacă alocăm miliarde de euro cercetării din fonduri publice, e corect ca toți cetățenii europeni să poată avea acces rapid și imediat la cunoașterea plătită tot de ei”, a declarat Smits.

Paharul pe jumătate plin

    Mișcarea open science nu este agreată de toată lumea. Există voci care se tem că cercetătorii se vor simți copleșiți de volumul mare de date din bibliotecile gratuite, iar analiza acestora va dura mai mult, cu rezultate inferioare. De asemenea, sunt criticate platformele care încurajează publicarea articolelor înainte ca ele să fie trimise spre revizuire pentru a fi evaluate de către colegi (publicare preprint, vezi caseta). Pericolele posibile ale acestui fenomen sunt încurajarea plagiatului, dar și potențialul de a răspândi știri alarmiste sau de-a dreptul false.
    Vocile mai optimiste spun însă că articolele care pot fi descărcate gratuit sunt mai ușor de evaluat, iar greșelile – mai ușor de sesizat de echipe independente. Un exemplu clasic este articolul publicat în 2010 de o echipă de la NASA în revista Science, prin care se raporta existența unei bacterii care poate metaboliza arsenic. Reacția comunității științifice a fost sceptică și s-a manifestat rapid; cele mai multe critici și discuții s-au desfășurat pe Twitter în jurul hashtagului #arseniclife. În cele din urmă, cercetătoarea Rosie Redfield a publicat datele unui experiment similar celui desfășurat la NASA și a demonstrat greșeala cercetătorilor. Informațiile au apărut pe arXiv, o platformă de open science (vezi caseta).

Deschiderea este inevitabilă

    Una peste alta, cu toate potențialele neajunsuri, digitalizarea și deschiderea cercetării științifice pare inevitabilă. Societatea ar trebui însă să o îmbrățișeze ca pe un mijloc, nu ca pe un scop. Instrumentată corect, aceasta poate rezolva criza reproductibilității și poate schimba paradigma în care privim inovația, cu egalizarea resurselor pentru cercetare peste tot în lume și încurajarea colaborării între oamenii de știință.
    Accesul la cunoaștere este, de asemenea, imperativ pentru continuarea creșterii economice, în condițiile în care, potrivit Frontiers, cele mai multe descărcări de articole științifice din jurnale open acces sunt în Silicon Valley și Shenzen.