Vaccinarea devenise o
practică comună la finalul secolului al XIX-lea. Majoritatea populaţiei
globului accepta vaccinarea fără probleme, încurajaţi de faptul că epidemiile
de variolă, precum şi gravitatea acestora scăzuseră dramatic. În Anglia şi
Statele Unite ale Americii exista o parte a populaţiei care se opunea vocal
vaccinării, cu argumente variate. În Anglia, principala opoziţie era mai
degrabă politică decât ştiinţifică, publicul acceptând cu greutate impunerea
vaccinării prin lege, iar conexiunile puternice cu SUA făcea distribuţia
ideilor relativ uşoară.
Se ajunsese ca, în oraşe
precum Leicester şi Gloucester, opozanţii vaccinării să câştige destui adepţi
încât să pună întreaga populaţie în pericol. În Leicester, cu ajutorul
medicului Killick Millard, s-a evitat o tragedie, el instituind obligaţia de a
notifica fiecare caz de variolă, precum şi carantina strictă în spitalele
dedicate. Datorită strategiei instituite de el, epidemia de variolă ce a
afectat Leicesterul la începutul secolului XX a avut doar 150 de cazuri şi 20
de decese. Din păcate însă, o treime din cei bolnavi şi din cei decedaţi erau
copii, rata totală a mortalităţii fiind dublă comparativ cu oraşe precum
Sheffield, unde populaţia era vaccinată. Prin comparaţie, în Gloucester,
spitalul era murdar, prost administrat, cu prea puţini medici şi foarte
aglomerat. Reputaţia spitalului era cea a unui loc în care mergi să mori – ceea
ce însemna că pacienţii cu variolă au refuzat să fie duşi acolo. Încercările de
izolare şi notificare au fost sortite eşecului.
Mare parte din acuzaţiile
mişcării antivaccin aveau o bază în realitate, dar se exagerau extrem de mult
riscurile reale. Nu existau controale ale contaminării bacteriene, deşi simpla
microscopie ar fi arătat supa de bacterii din primele vaccinuri. Introducerea
glicerinei drept conservant în anii 1880 a arătat o scădere – dar nu eliminare
– a contaminanţilor. Normele medicinii nu auziseră în acea vreme de sterilizare
sau, dacă auziseră, se considera că nu este necesară pentru acul
vaccinatorilor. În 1896, Comisia Regală a insistat că utilitarele trebuie
fierte între vaccinări, iar vaccinarea trebuie amânată dacă copilul are
erizipel sau febră.
O altă problemă o
reprezenta vaccinarea „braţ-la-braţ“, o invenţie a lui Edward Jenner însuşi.
Tehnica folosită de el era simplă şi a testat-o folosind-o pe Hannah Excel şi
pe fiul său, Robert. Ca metodă de vaccinare, tehnica era eficientă şi de
asemenea elimina problemele cu obţinerea limfei de la animale. Modelul a fost
folosit în cadrul misiunilor umanitare întreprinse pentru a promova vaccinarea,
dar ar fi trebuit să fie abandonată imediat ce s-au adunat dovezi concrete că
este vinovată pentru împrăştierea unor boli umane precum sifilisul. Sifilisul
era marele ucigaş în acele timpuri, mare parte a populaţiei având o infecţie
latentă ce era transmisă cu uşurinţă prin această tehnică.
Lumea medicală era pe
valul schimbului de paradigmă. Abandonând idei precum „bolile sunt produse de
miasme“ sau „bolile pot fi tratate prin diluţii infinitezimale“, medicii îmbrăţişau
noua teorie a microbilor cauzatori de boli. Multiple boli puteau fi acum
explicate. Igiena devenea factorul diferenţiator între sănătoşi şi bolnavi, dar
descoperirea microbilor rescria regulile.
Lora Little, devastată
de pierderea copilului ei (Kenneth Marion), a început o cruciadă personală
împotriva vaccinării. Lora a fondat „Eliberatorul“ – un „jurnal de sănătate şi
libertate“ cu apariţie lunară. Energia formidabilă a „Eliberatorului“ şi faptul
că era produs de o singură femeie a câştigat admiraţia grupurilor antivaccinare
de pe întinsul Statelor Unite.
Cartea ei, „Crimele
mafiei variolei taurine“, cu subtitlul „Câteva imagini aruncate pe zidul
tăcerii oficiale“, conţinea 75 de pagini şi multiple imagini despre pericolele
vaccinării ce erau „ascunse“ de „vampiri ce se îngraşă din sângele copiilor“.
Lora Little şi-a transformat celebritatea adusă de „Eliberatorul“ şi de cartea
despre vaccinare într-o ideologie despre doctrina „sănătăţii naturale”. Toate
bolile erau o metodă a corpului de a se vindeca singur. Până şi variola, a
cărei erupţie cauza hemoragii, orbire şi deces era doar o „eliminare a
toxinelor“. În ciuda faptului că variola ucidea 20-30% din rândul celor infectaţi,
Lora găsea un public gata să o asculte pe oriunde mergea.
Detaliile despre bolile
fiului Lorei, Kenneth Marion, ar putea însă să dezvinovăţească vaccinarea.
Copil bolnăvicios, de 7 ani, într-o vreme în care doar 40% din copiii Americii
ajungeau la vârsta de 10 ani, Kenneth a avut multiple infecţii de urechi şi
gât, precum şi o întâlnire cu rujeola (de care a trecut cu bine) şi cu
difteria. Difteria l-a ucis pe Kenneth şi ar fi putut să îi zguduie mamei sale
încrederea în „sănătatea naturală“ dacă nu ar fi avut ţapul ispăşitor al
vaccinării. Ironia face ca fiul Lorei să fi murit în anul în care antitoxina
difterică a fost descoperită – 1896. Cartea Lorei a fost republicată şi
reciclată până cel puţin în 1957, iar ideile ei despre sănătate se pot auzi şi
astăzi în gura epigonilor moderni.
Am menţionat deja că
două ideologii greşite asociate vaccinării – menţinute pentru o perioadă lungă
de timp ca adevăruri absolute – au fost dărâmate în lumina datelor. Ideea că o
vaccinare ar fi suficientă pentru toată viaţa şi-a văzut sfârşitul în anul 1883,
când s-a cerut revaccinare la cel mult 10 ani. O altă idee susţinută de Jenner,
vaccinarea braţ-la-braţ a fost abandonată în Anglia, în 1898 şi în majoritatea ţărilor,
în 1900. Poate cea mai importantă idee derivată din mişcarea antivaccin a fost
introducerea conceptului de „obiecţie de conştiinţă“ la vaccinare. Acest termen
a fost îmbrăţişat imediat de multe alte cauze, cel mai evident exemplu fiind
pacifiştii care au refuzat să participe la Primul Război Mondial.
Antivaccinismul era
îmbrăţişat la începutul secolului XX de aproape orice idee „alternativă“ de
medicină. Fondatorii chiropraxiei evitau vaccinarea pentru că sursa tuturor
bolilor erau de fapt blocajele „energetice“, variola era „exact aceeaşi boală“
ca şi varicela, iar difteria putea fi tratată printr-o singură manipulare a
unei vertebre. În astfel de cercuri şi datorită celor înclinaţi să asculte de
diverşi vindecători, ideile antivaccin au rămas active.
În următorii 50 de ani,
medicina s-a schimbat atât de drastic şi a salvat atâtea milioane de vieţi,
încât antivaccinismul a intrat într-un con de umbră. Dar o idee atât de greşită
nu poate dispărea definitiv. Şi, după o perioadă de relativă tăcere, a
reapărut. De ce şi în ce context, vom afla în episodul următor.
