În toamna anului 2012, sortam la stereomicroscop țânțarii
colectați cu ajutorul unor capcane în București pentru a fi testați pentru
prezența virusului West Nile, când am avut deodată emoția unui diagnostic rar.
Unde mai văzusem țânțarii aceștia negri cu pete alb-strălucitoare, cu
trăsăturile morfologice ale unui subgen ce nu există în fauna nativă a
României? Îl văzusem și-i simțisem înțepătura „de neuitat“ în urmă cu zece ani,
pe o insulă din Oceanul Indian, unde petrecusem mai bine de un an lucrând cu
țânțarii și cu infecțiile pe care aceștia le transmit. Aedes albopictus,
țânțarul-tigru asiatic (fig. 1), specie care a cucerit noi continente,
având cea mai mare invazivitate cunoscută până în prezent, produce un
disconfort extrem prin înțepăturile foarte pruriginoase și este totodată un
important potențial vector infecțios. De pe un continent pe altul, specia a
fost transportată odată cu anvelopele uzate ori cu plantele acvatice
ornamentale precum „bambusul norocos“ (specii de Dracaena). Pe
continentul nostru, s-a răspândit de-a lungul marilor axe rutiere și prin
transport pasiv în autovehicule. În sudul Europei, specia s-a instalat în
populații stabile (zonele reprezentate cu roșu în fig. 2).
Fig. 2 – Distribuția cunoscută a speciei Aedes albopictus în Europa (iulie 2015)
Nici măcar
măsurile de control extrem de susținute nu au reușit să elimine specia; după
introducerea accidentală, aceasta are o perioadă de latență în care este rar
observată. Ajunge la densitate maximă după patru-cinci ani de la introducere,
moment în care disconfortul produs devine sesizabil. În alte zone (cele
reprezentate cu galben pe harta din fig. 2), specia a fost detectată,
fără a se fi instalat stabil.
Țânțarul-tigru
în România
În Romania, dr. biol. Liviu Prioteasa și dr. Elena Fălcuță,
cercetători entomologi ai Laboratorului de infecții transmise prin vectori și
entomologie medicală din cadrul Institutului Cantacuzino, într-un proiect
european de cercetare privind biologia și controlul infecțiilor transmise prin
vectori în Europa, au colectat specia A. albopictus în București, în
perioada 2012–2014 și, pe baza secvențelor ADN obținute de biochim. Sorin Dinu
în cadrul Laboratorului de epidemiologie moleculară din Institutul Cantacuzino,
au ajuns la concluzia că, odată introdusă în București, specia a reușit să
supraviețuiască sezoanelor reci și s-a stabilit în zonă. De altfel, în toate
țările europene în care a reușit să depășească primul sezon de iarnă, specia
s-a instalat stabil și nu a mai putut fi eliminată. Nu au fost efectuate
observații în alte zone urbane din țară. Echipa de cercetători a emis informări
către Centrul pentru Prevenția și Controlul Bolilor Transmisibile în perioada
2012–2014, iar în 2013, la solicitarea Ministerului Sănătății, a elaborat și
pus la dispoziția direcției de specialitate un document metodologic privind
măsurile pentru supraveghere și control.
Prezența speciilor invazive de țânțari în Europa și riscul
epidemiologic pe care îl implică au determinat Centrul european pentru
controlul bolilor (ECDC) să monitorizeze răspândirea lor (1) și să elaboreze
Ghidul pentru supravegherea speciilor invazive de țânțari (2). De asemenea,
biroul regional OMS pentru Europa a emis, în 2013, un document tehnic (3) care
definește, pentru perioada 2014–2020, cadrul regional pentru supravegherea și
controlul speciilor invazive de țânțari și a infecțiilor reemergente transmise
prin vectori. În colaborare cu biroul regional OMS pentru Europa, Asociația
europeană pentru controlul țânțarilor a elaborat ghidul pentru controlul
speciilor de țânțari cu importanță în sănătatea publică din Europa (4).
Riscul
epidemiologic
Țânțarul A. albopictus în sine nu este obligatoriu
rezervorul unor patogeni, dar se poate infecta hrănindu-se cu sângele unei
gazde infectate, acționând ulterior ca vector biologic. Preferința de hrănire
pentru țânțarul-tigru asiatic sunt mamiferele și în special omul (mamalofil,
pregnant antropofil). Din acest motiv, este puțin probabil ca specia să
participe la ciclul de amplificare și transmitere a virusului West Nile, pentru
care principalul vector este țânțarul comun, Culex pipiens, o specie ce
se hrănește și pe păsări (vertebratele amplificatoare ale acestui virus). În
Europa, în zonele geografice în care A. albopictus este instalat în
populații stabile, a fost implicat ca vector în generarea unor episoade de
transmitere locala a virusurilor febrelor Chikungunya (Togaviridae,
Alphavirus) și denga (Flaviviridae, Flavivirus), unele cu caracter
epidemic (217 cazuri confirmate de febră Chikungunya în nordul Italiei, în
perioada iulie-septembrie 2007), ori episoade disparate de transmitere locală a
acestui virus, înregistrate în Franța în 2010 (două cazuri) și 2014 (11 cazuri)
sau în Spania în 2015 (un caz). Pentru virusul Chikungunya, potențialul de
transmitere locală depinde mult de tulpina importată, întrucât doar unul dintre
cele trei genotipuri ale virusului (genotipul ECSA, est-central-sud african)
este adaptat pentru a fi transmis de vectorul A.albopictus,
pentru celelalte două, vectorul de elecție fiind specia Aedes aegypti.
Fig. 3 – Adulți de A. albopictus (roșu) și C. pipiens (galben)
În cazul virusului febrei denga, potențialul de transmitere
locală prin A. albopictus depinde foarte mult de numărul de cazuri
importate, precum și de numărul de călători veniți în zonă din regiuni
endemice, aceasta deoarece infecția cu virusul febrei denga evoluează foarte
frecvent cu viremie, dar fără semne clinice. Episoade de transmitere locală a
febrei denga inițiate de vectorul A. albopictus au fost semnalate în
Croația în 2010 (două cazuri) și în Franța (șapte cazuri înregistrate în cursul
a cinci episoade de transmitere locală, între 2010 și 2014, plus alte cinci
cazuri înregistrate anul acesta). Limitarea transmiterii autohtone în Franța a
fost posibilă în condițiile implementării unui dispozitiv de supraveghere
epidemiologică și control entomologic unic în Europa (5). Astfel, în
departamentele în care vectorul este stabilit, cazurile de sindrom febril
(importate sau autohtone) ce corespund definițiilor de caz pentru febrele denga
și Chikungunya sunt, după eliminarea unui alt diagnostic compatibil,
investigate cu laboratorul, iar confirmarea cazului declanșează operațiuni de
control al populațiilor de țânțari și de supraveghere epidemiologică în zona de
rezidență ori în zonele în care persoana bolnavă s-a deplasat în perioada
viremică a bolii. În Franța metropolitană, cele mai multe cazuri autohtone de
denga și Chikungunya au fost înregistrate începând cu a doua jumătate a lunii
august, în această lună populația vectorului atingând densitatea maximă. Din
cele 22 de cazuri, 16 au fost semnalate la numai trei ani de la introducerea
speciei A. albopictus în zonă.
A. albopictus este, de asemenea, cunoscut ca vector
pentru filarii (Dirofilaria immitis și D. repens), care
parazitează mamifere carnivore, în special câinele, mai puțin pisica.
Date
de biologie
Colonizarea de noi zone geografice de către țânțarul-tigru
asiatic se fundamentează pe caracteristici ale biologiei sale, care trebuie
avute în vedere în programul de supraveghere și control. Femelele de A.
albopictus depun ouăle pe substrat uscat/umed, la zona de contact cu apa.
Ouăle rezistă la desicare perioade îndelungate. Ouăle depuse toamna rezistă la
temperaturi scăzute, ceea ce le asigură trecerea peste anotimpul rece și
explică adaptabilitatea deosebită a acestei specii la zona temperată. Este un
țânțar puternic adaptat mediului urban, iar orașul, în afara faptului că este o
insulă de căldură în timpul verii, accelerând dezvoltarea larvelor și metamorfoza,
oferă numeroase adăposturi pentru supraviețuirea ouălor aflate în stare de
latență în timpul iernii.
Dezvoltarea de la stadiul de ou la cel de adult, trecând prin
cele patru stadii larvare și stadiul de pupă, este extrem de rapidă în perioade
caniculare (cca cinci zile), specia fiind adaptată să se dezvolte în habitate
acvatice temporare. Adulții nu sunt buni zburători și rămân cantonați în
vecinătatea habitatului larvar, deplasându-se la distanțe de maximum 200 de
metri de acesta. De aceea, se poate spune că suntem înțepați de țânțarii care
s-au dezvoltat în cartierul ori în curtea noastră și a vecinilor. Într-adevăr,
pot funcționa ca habitate larvare mici containere în care se acumulează apa de
ploaie, în care se depozitează apa în gospodării (cutii de conserve, găleți,
borcane, butoaie, anvelope expuse la precipitații, vaze cu flori în cimitire,
farfurioare suport pentru ghivece de flori, recipiente pentru adăparea
animalelor), surse de apă (puțuri descoperite, expuse la țânțari), acumulări de
apă rezultate din precipitații și din scurgeri de la conducte și hidranți,
legate de infrastructura urbană: cămine de vizitare, canale pluviale,
jardiniere, fântâni ornamentale, bazine, drenuri și canale de drenaj/evacuare a
apei incorect întreținute. Canalele pluviale stradale, cu spațiu (trapă) pentru
sedimentare, care acumulează apa din precipitații, sunt principala sursa de A.
albopictus și C. pipiens în Italia. De asemenea, acumulările de apă
rezultate din irigații în sere/solarii, sau micile bazine cu apă pentru udarea
plantelor s-au dovedit favorabile dezvoltării larvelor. Specia nu se dezvoltă
în lacuri, bălți de dimensiuni mari, dar își poate găsi habitat favorabil în
aceste zone în anvelope uzate aruncate în apă, în bărci pe fundul cărora se
află apă etc. Materialele vegetale, cel mai adesea frunze căzute, macerate,
sedimentate în astfel de biotopi de tip container, asigură un mediu favorabil
pentru larve.
În București, echipa noastră a găsit larve și pupe de A.
albopictus în butoaie pentru colectarea apei de ploaie, în găleți, jucării
de plastic, recipiente aruncate pe terenuri virane, recipiente pentru adăparea
păsărilor, folii de polietilenă în care s-a acumulat apa de ploaie. În canalele
pluviale care au acumulat apă și frunze în spațiul pentru sedimentare, larvele
de A. albopictus au fost găsite în populații mixte cu țânțarul urban
comun, C. pipiens.
Țânțarul-tigru este o specie puternic disconfortantă, care, în
absența măsurilor de control, afectează calitatea vieții locuitorilor și chiar
activitățile economice, cum ar fi turismul. Este un țânțar exofil (se hrănește
afară), cu activitate diurnă. Intră rareori în casă, în încăperi sau verande
situate la parterul locuinței, menținute timp îndelungat cu ușile deschise. Cel
mai adesea, înțepăturile se produc la nivelul picioarelor și sunt intens
pruriginoase. La copii pot apărea vezicule la locul înțepăturii.
Controlul
populației de țânțar-tigru
Obiectivul măsurilor de control este prevenirea instalării
speciei în populația stabilă, iar acolo unde colonizarea nu a putut fi
împiedicată – prevenirea răspândirii și reducerea populației de A.
albopictus la un nivel la care aceasta să nu prezinte efect disconfortant
important și risc epidemiologic.
Pentru controlul eficient al țânțarilor este nevoie de un
program coerent, care integrează mai multe metode de control, implementat în
parteneriat cu serviciile de sănătate publică, administrativ-teritoriale, de
salubritate, de mediu, de control al insectelor vector și generatoare de
disconfort, operatori în turism și orice alți factori interesați de eliminarea
disconfortului și reducerea riscului epidemiologic. Foarte importantă este însă
implicarea activă a întregii comunități.
Fig. 4 – Habitate larvare potențiale pentru A. albopictus
Tratamentele chimice împotriva țânțarilor adulți nu au
eficacitate ca măsură durabilă de control, pentru că populația se reface rapid
din habitatele larvare și, de aceea, ele trebuie utilizate numai când populația
de țânțari adulți a fost scăpată de sub control ori în condiții de risc
epidemiologic. Stadiile larvare reprezintă ținta principală a măsurilor de
control, dintre care cea mai importantă este eliminarea/reducerea cuiburilor
larvare potențiale. Întrucât majoritatea acestora sunt create de activitatea
umană, sunt de dimensiuni mici și, cel mai adesea, se găsesc pe proprietăți private,
eliminarea acestor surse reprezintă o importantă măsură preventivă ce poate fi
realizată numai cu participarea comunității. Ce trebuie să facă, în acest sens,
cetățenii? În primul rând, să nu lase țânțarul-tigru asiatic să se înmulțească
pe proprietățile lor ori pe spațiul public din jurul acestora. Beneficiari vor
fi ei înșiși, vecinii lor și întreaga comunitate.
În țări ca Spania, Franța, Italia, Germania, serviciile publice
(municipale, regionale) responsabile de controlul populațiilor de vectori sunt
implicate în activități de informare și educare a populației pentru adoptarea
unui comportament preventiv (5, 6). Un astfel de program de educare se poate
desfășura și în școli, copiii fiind foarte motivați să aducă aceste informații
în familie, să recunoască larvele de țânțari și să participe la eliminarea
surselor din gospodărie. Orice recipient care poate acumula apă trebuie
eliminat, depozitat în interior sau golit și răsturnat. Farfurioarele de sub
ghivecele de flori trebuie îndepărtate ori umplute cu nisip. Vasele care
trebuie menținute cu apă pentru adăparea animalelor trebuie complet golite prin
vărsare pe sol de două ori pe săptămână. Butoaiele pentru apa de ploaie trebuie
acoperite cu capace care să împiedice accesul insectelor, iar fântânile pot fi
acoperite cu capace compacte. Terenurile virane trebuie igienizate și curățate,
rigolele și drenurile trebuie decolmatate.
Alte tipuri de habitate larvare, care nu pot fi eliminate, așa
cum sunt canalele pluviale cu trapă de sedimentare, fântânile ornamentale ș.a.,
dacă devin habitate larvare active, trebuie tratate cu produse larvicide în
cursul sezonului de activitate a țânțarilor. Canalele pluviale pot fi tratate
periodic cu produse din grupa regulatorilor de creștere, care au o remanență de
cca trei-patru săptămâni. Larvicidele bacteriene, deosebit de prietenoase cu
mediul, trebuie aplicate mai frecvent, la cca o săptămână. Aceste măsuri vor
duce nu numai la limitarea populației acestei specii invazive, dar și a
țânțarului comun, C. pipiens, vector al virusului West Nile.
Țânțarul-tigru a ajuns în București, a găsit condiții favorabile
și va rămâne cu noi, din păcate, dacă nu-i facem viața cât mai grea. Dorim ca
grădina casei, cu bolta de viță, și parcurile Capitalei să rămână locuri de
relaxare? Doar cu participarea informată a cetățenilor și a serviciilor
publice, în cadrul unui program integrat, vom reuși să reducem disconfortul
produs de această specie de țânțari și să îndepărtăm orice potențial risc
epidemiologic.
Notă autor:
Referințe
1. ECDC. Exotic mosquitoes: Distribution maps – Aedes albopictus. Stockholm, 2015
2. ECDC. Guidelines for the surveillance of invasive mosquitoes in Europe. Stockholm, 2012
3. van den Berg H et al. Regional framework for surveillance and control of invasive mosquito vectors and re-emerging vector-borne diseases 2014–2020. WHO Regional Office for Europe. Copenhagen, 2013
4. European Mosquito Control Association. Guidelines for the control of mosquitoes of public health importance in Europe. Waldsee, 2013
5. Centre National d’Expertise sur les Vecteurs. Optimisation de la surveillance et du controle d’Aedes albopictus en France. 2012
6. Bellini R, Veronesi R. Interventi di lotta ai Culicidi nelle localita turistiche costiere inserite nell’area del delta del Po (1991-2008). Centro Agricoltura Ambiente „G Nicoli“, 2009
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
