Pentru
că persoanele seropozitive erau ocolite de medicii dentişti pentru tratamente
stomatologice, Asociaţia Română Anti-SIDA (ARAS), condusă de un specialist în
medicină dentară, a creat, în urmă cu 17 ani, un cabinet care să ofere
tratament gratuit, fără discriminare. Trebuia să fie o soluţie pe termen scurt,
până când sistemul ar fi oferit una de durată. În prezent, deşi cabinetul oferă
servicii şi populaţiei generale, dr. Maria Georgescu şi echipa sa se întreabă
dacă nu cumva însăşi existenţa lui întreţine discriminarea faţă de pacienţii
seropozitivi.
În clădirea
friguroasă a Casei Presei, unde se află
sediul central al ARAS, o găsesc pe Maria Georgescu, îmbrăcată sport, cu o
jachetă roz, părul prins în două cozi împletite şi un zâmbet proaspăt – pare o adevărată şcolăriţă, în ciuda vârstei
sale. Stomatologul articulează cuvintele cu răbdare, lăsându-le timp să îşi
producă efectul, ferindu-se de exagerări. Membru fondator şi director al
organizaţiei nonguvernamentale, Maria Georgescu îmi povesteşte despre cabinet,
un proiect care se autosusţine din încasările de la clienţii plătitori, reuşind
să ofere gratuităţi sau reduceri masive persoanelor fără posibilităţi
financiare sau celor provenite din grupuri vulnerabile. Sute de persoane
seropozitive, oameni ai străzii, orfani, prostituate şi consumatori de droguri
primesc aici, în fiecare an, asistenţă stomatologică accesibilă, adaptată
posibilităţilor lor financiare.
Cabinetul, care acum
funcţionează ca afacere socială, a fost deschis în 1997, cu ajutorul unei
finanţări a Fundaţiilor Olandeze, prin intermediul Stichten Kinderpostzegels
Nederland. Atunci, ARAS tocmai începuse să dezvolte proiecte şi pentru adulţii
diagnosticaţi cu HIV/SIDA: iniţiau grupuri de suport şi ofereau asistenţă
socială. Mulţi dintre adulţii cu care lucra organizaţia se plângeau că sunt
refuzaţi de medicii stomatologi, odată ce îşi dezvăluiau diagnosticul. Învăţau
la consiliere că e bine ca medicul să afle de statusul seropozitiv al
pacientului, acesta având obligaţia de a păstra secretul şi, în acelaşi timp,
de a lua în considerare infecţia HIV. Aşa s-a născut ideea creării acestui
cabinet destinat persoanelor seropozitive, precizează Maria Georgescu.
Cu banii de la
olandezi au cumpărat un apartament cu două camere, la parterul unui bloc de pe
şoseaua Pantelimon. L-au amenajat şi dotat cu cele necesare funcţionării unui
cabinet de medicină dentară şi i-au dat drumul cu un medic şi o asistentă.
Problemele au apărut
însă chiar înainte de prima consultaţie. Ca să poată înfiinţa cabinetul într-un
bloc de locuinţe, aveau nevoie de aprobări de la toţi vecinii cu care împărţeau
un perete. Strânsul semnăturilor a durat aproape un an. „Nu înţelegeau de ce
facem noi, ARAS, un cabinet. Am explicat că nu se întâmplă nimic, că avem o
scurgere separată de cea generală, se duce direct în stradă, nu se amestecă
nimic cu sistemul domestic, dar a durat ceva până i-am convins“, explică Maria
Georgescu. La aparatul de radiologie, deşi fusese avizat de Ministerul
Sănătăţii şi Ministerul Mediului, au fost nevoiţi să renunţe, pentru că un
vecin a refuzat să îşi dea acordul pentru utilizarea lui.
În primul an, la
cabinet au fost trataţi doar seropozitivii, gratuit, finanţarea fiind asigurată
de Fundaţiile Olandeze. Banii însă s-au terminat, iar nevoile nu dispăruseră.
Au extins serviciile, de probă, pentru un an, la populaţia generală, iar cu
profitul obţinut au reuşit să îşi susţină în continuare activitatea iniţială.
Primii clienţi au
fost colegii din ARAS, rudele şi prietenii medicilor şi vecinii din blocul care
găzduieşte cabinetul. Aceştia din urmă, reticenţi la deschiderea unităţii, se
bucurau acum de preţurile accesibile: „deveniseră chiar mult prea prietenoşi,
nu mai puteam să respirăm de cât de mulţi veneau să îşi rezolve problemele
dentare. Şi de la scara vecină. Şi de peste drum…“.
Tot de-atunci, au început să taxeze parţial şi
serviciile oferite seropozitivilor, doar dacă situaţia lor materială o
permitea.
Minciuna ca metodă de supravieţuire
Când membrii
asociaţiei au tras linie după acest an de probă, n-au prea ieşit pe plus, dar
stăteau suficient de bine cât să prindă curaj. De-atunci, cabinetul
funcţionează pe acelaşi principiu de autofinanţare: veniturile provenite de la
clienţii plătitori susţin şi intervenţiile pentru asistaţii sociali ai ARAS.
Sunt 16 ani de când formula aceasta s-a dovedit eficientă. În fiecare an,
bilanţul e pe minus, dar suma este completată din fondurile asociaţiei, încât
proiectul merge mai departe.
Din anul 2000, ARAS
şi-a extins activitatea, iniţiind mai multe proiecte dedicate grupurilor
vulnerabile, majoritatea vizând prevenirea infecţiei cu HIV în rândul
prostituatelor sau al dependenţilor de droguri injectabile. De atunci,
cabinetul este deschis şi pentru aceşti pacienţi. Singura condiţie este ca ei
să treacă prin serviciul de asistenţă socială al organizaţiei, unde sunt
evaluaţi, asistentul social face o mini-anchetă, completează o fişă şi, în
final, propune fie gratuitate totală pentru serviciile de medicină dentară, fie
un procent de reducere. Ancheta socială este, de cele mai multe ori, minimală,
vizitele sunt adesea înlocuite cu telefoane de verificare, dar procesul rămâne
un filtru menit să potrivească nevoile cu beneficiarii. „Lucrăm cu nişte oameni
care sunt practic supravieţuitori şi au învăţat tot felul de metode de
supravieţuire. Iar minciuna este o
metodă de supravieţuire!“, mărturiseşte dr. Georgescu. Cam jumătate din
pacienţi sunt beneficiari ARAS, restul îşi plătesc integral serviciile.
Săptămânal, sunt cam 30 din fiecare categorie. Unii pacienţi preferă acest
cabinet pentru că e aproape de ei, alţii datorită preţurilor mici. Iar faptul
că există un procent atât de mare de seropozitivi îi face să creadă că
personalul de aici ia absolut toate măsurile de precauţie. Şi-apoi, „noi nu
stăm călare pe ei“, spune Maria Georgescu. Cine nu poate plăti pe loc
intervenţia este păsuit un timp până poate aduce banii, la salariu sau pensie.
Se merge mult pe încredere, chiar dacă nu e întotdeauna răsplătită. Numai anul
trecut au pierdut 2.000 de euro astfel: „Luăm şi ţepe, unii nu mai vin deloc cu
banii, dar zicem: asta e, să fie primit!“.
Fără mănuşi în sânge infectat
Maria Georgescu a
terminat Facultatea de Medicină Dentară la Bucureşti, în 1978. Stagiul tot aici
şi l-a făcut, dar o bună perioadă de timp nu s-a mai dat niciun concurs în
oraş. A găsit un post într-o comună şi, timp de patru ani, a făcut naveta
săptămânal. Pleca lunea şi se întorcea vinerea. Se căsătorise şi avea doi
copii. În 1985 a reuşit să se angajeze la Institutul de Sănătate Publică. Nu
era un post de stomatolog, dar l-a acceptat, ca să rămână acasă. După doi ani,
a început să muncească în paralel, câte două după-amieze pe săptămână, la
Policlinica Eforie, ca stomatolog. Aici îşi făcuse şi stagiul. Nimeni nu purta
atunci mănuşi, nimeni nu auzise de precauţiile universale. Printre pacienţii
care veneau periodic se afla un coleg de breaslă: „Un medic cu mobilităţi
dentare. I-am făcut extracţii de tot felul. Era tot timpul bolnav; avea o
imunitate mică şi nimeni nu ştia de ce“. În august ’91, soţia colegului a sunat-o pe Maria Georgescu să o cheme
la înmormântare. Atunci a aflat că bărbatul a murit de SIDA. „Am înnebunit
brusc, mi-am adus aminte cât m-am bălăcit eu în sângele lui cu mâinile, fără
mănuşi. Iar acasă, curăţam cartofi, mă înţepam…“. Ştia că trebuie să se
testeze. Pe atunci însă, rezultatul îl primeai abia la două luni după ce ţi se
recolta sânge. Probele mergeau la Institutul Pasteur, în Franţa. Nu se punea
diagnosticul în ţară. Ca să nu-i îngrijoreze, nu a spus nimic soţului şi
copiilor şi, timp de două luni, a citit tot ce găsea despre infecţia cu HIV şi
SIDA. „M-am îmbolnăvit cu capul. Nu exista internet, nu era multă literatură.
Un lucru era cert: dacă aveai o leziune oricât de superficială, exista riscul
să te infectezi. Aveam nevoie de cineva care să mă sfătuiască. Şi am simţit pe
pielea mea cât de important este să ai în cabinet acel confort care să-ţi
permită să lucrezi fără frica de a te infecta.“ A suportat aşteptarea
împărtăşindu-şi temerile cu două colege de la Institut: una, psiholog, alta,
matematician. Fiecare avea o relaţie personală cu virusul HIV, deşi
experienţele difereau. „Aşa de tare
mi-au sărit capacele după spaima aia, că în toamnă ne-am apucat să facem
statutul asociaţiei“.
Era o perioadă în
care societatea civilă din România era discretă spre inexistentă, fusese
decimată în timpul comunismului. Mai activau câteva organizaţii (a
nevăzătorilor şi a persoanelor cu deficienţe de auz) şi Crucea Roşie, cu care
dr. Georgescu colaborase timp de un an, tot pe un program de informare în
domeniul HIV/SIDA, desfăşurat în spitalele de boli infecţioase din Bucureşti,
Constanţa şi Craiova. Înfiinţarea asociaţiei a durat câteva luni bune,
pe-atunci procedura era mai complicată decât în prezent. În 1992, ARAS şi-a
început activitatea, cei mai mulţi membri fiind voluntari neplătiţi, inclusiv
Maria Georgescu, care, timp de trei ani, a continuat să lucreze la Institutul
de Sănătate Publică.
Nimeni nu lucrează singur
La cabinet, acum
lucrează trei doctoriţe: două în regim de voluntariat, iar cea de-a treia şi o
asistentă medicală sunt plătite. Pentru că există o singură asistentă pe toate
turele, atunci când ea lipseşte, una dintre doctoriţe îi ţine locul. Nimeni nu
lucrează singur. „În ţară au rămas multe cabinete fără asistentă medicală, ceea
ce este extrem de riscant“, explică dr. Georgescu.
Majoritatea tratamentelor
stomatologice se pot face aici, inclusiv partea de protetică (aceasta, contra
cost, deoarece laboratorul de tehnică dentară nu aparţine ARAS). Momentan, nu
se face şi implantologie, deşi există un plan de transformare a unei camere,
care acum serveşte drept depozit şi vestiar, într-un al doilea cabinet, pentru
chirurgie şi implantologie. Până atunci, pentru intervenţiile chirurgicale mai
complicate, colaborează cu un cabinet de pe Calea Moşilor, care nu opreşte
pacienţii la uşă, indiferent dacă au HIV sau vreo dependenţă. E drept că acolo
nu mai beneficiază de preţuri reduse sau gratuităţi, dar măcar au siguranţa că
nu li se va refuza tratamentul.
Consumatorii
de droguri au probleme mari cu dinţii
Am vizitat cabinetul
ARAS într-o după-amiază friguroasă de decembrie. Apartamentul, deşi mic, este
foarte prietenos. Pe pereţi nu sunt postate diplomele medicilor, ci picturi
făcute de copiii seropozitivi prinşi în programele ARAS. Lucrau, pe rând, dr.
Georgescu şi dr. Daniela Neacşu, o doctoriţă tânără, angajată şi la un alt
cabinet privat. A terminat facultatea acum patru ani, şi-a făcut stagiul aici
şi a vrut să rămână în continuare. Are un chip frumos şi o răbdare de invidiat,
mai ales atunci când explică pacienţilor procedura sau ce au de făcut mai
departe, acasă, astfel încât teama de dentist se cam duce.
Daniela nu crede că
munca ei de-aici diferă de cea pe care o face la celălalt cabinet: „Cum lucrez
aici, lucrez şi în altă parte. Tratez toţi pacienţii la fel. Cum am învăţat şi
în facultate, îmi consider orice pacient ca fiind infectat cu tot ce se poate,
îmi iau toate măsurile de precauţie. Poate uneori e mai simplu să ştii că sunt
seropozitivi. De exemplu, unii sunt, dar nu ştiu încă şi ai greşi presupunând
că sunt complet sănătoşi“.
Diferit însă trebuie
trataţi consumatorii de droguri injectabile. În primul rând, pentru ei este
nevoie de anestezice mai puternice – cele tradiţionale nu ţin. Apoi, aceştia
sunt nişte pacienţi ceva mai dificili: „Sunt agitaţi, nu stau pe scaun. Nu vine
unul singur, ci vin cinci cu unul. Intră şi ies pe uşă de câte zece ori, nu
stau locului“, explică dr. Georgescu, fondatoarea cabinetului. Îşi aminteşte de
mama unuia dintre ei, care a plătit pentru ca fiul ei să poată avea o lucrare
de punte totală. Când l-a văzut, femeia şi-a făcut cruce şi a spus: „Acum pot
să mor liniştită, băiatul meu are dinţi“. Le-a rugat pe doctoriţe să cimenteze
lucrarea, pentru ca el să nu o poată vinde. Se temea, pentru că acesta vânduse
deja tot ce aveau prin casă ca să îşi cumpere droguri.
După câţiva ani de
consum, cei mai mulţi dintre consumatorii de heroină sau metadonă au probleme
grave cu dinţii, „pur şi simplu, dinţi explodaţi“.
Unii
oameni văd dincolo de boală, alţii – doar boala
Mulţi dintre
pacienţii de azi ai cabinetului sunt copii infectaţi în anii ’90, pacienţi
seropozitivi supravieţuitori de cursă lungă. Au avut şi au multe probleme
dentare, nu atât din cauza bolii, cât mai ales a tratamentului: „Mulţi ajung să
aibă proteze totale. Am copii de 23 de ani cu proteze totale“.
Sunt pacienţi care au
trecut prin mai multe scheme terapeutice şi provocări sociale complexe care
şi-au pus amprenta pe întreaga lor dezvoltare. Andreea, de exemplu, a fost pe
rând beneficiar al organizaţiei, apoi voluntar în proiectele de informare din licee,
iar acum munceşte la centrul de asistenţă integrată pentru dependenţii de
droguri, deschis de ARAS în parteneriat cu Institutul Naţional de Boli
Infecţioase „Matei Balş“. De când s-a deschis cabinetul din Pantelimon, Andreea
nu a mai mers la alt dentist. Îşi aduce aminte cu amărăciune de experienţele
din copilărie: „Dentistul îşi punea două seturi de mănuşi, două măşti, de parcă
era robot. Ştiu că îi dădea mamei acasă nişte instrumente speciale cu care
să-mi cureţe canalele, să nu mai fie nevoie să merg aşa de des acolo“. Deşi la
stomatologie nu mai întâmpină probleme, încă se loveşte din când în când de
atitudini discriminatorii când are probleme de sănătate: „Acum patru ani aveam
apendicită şi, la Colentina, nu au vrut să se ocupe de mine. Spuneau că nu am
apendicită. Până la urmă am ajuns la urgenţă, aproape dădusem în peritonită,
iar ei refuzaseră categoric să mă opereze“.
Acum e însărcinată.
În urmă cu trei zile, într-o noapte, a ajuns de urgenţă la maternitate, acuzând
dureri de abdomen. Doctoriţa de gardă a tratat-o normal, dar asistenta i-a
amintit că, de fiecare dată când îşi dezvăluie diagnosticul, oamenii se vor
împărţi în două: unii care văd şi dincolo de boală şi alţii care nu mai văd
decât boala: „Îi tot zicea răstit doctoriţei să îşi pună mănuşi, ceea ce oricum
avea de gând să facă. Apoi i-a zis să pună instrumentarul cu care m-a consultat
deoparte, să nu-l amestece cu cele folosite. Doamna doctor s-a enervat şi a
întrebat-o: de ce, nu tot la sterilizat merge?“. Deşi reacţiile medicilor uneori
nu sunt plăcute, ea preferă să le spună că e seropozitivă, pentru că nu ştie
cât de bine se sterilizează instrumentele.
Andreea nu s-a
confruntat cu stigmatizarea doar în sistemul medical. Deşi e născută şi
crescută în Bucureşti, a avut probleme şi cu accesul la educaţie. A fost
nevoită să parcurgă materiile de gimnaziu tot cu învăţătoarea din şcoala
primară. Profesorii au refuzat să îi predea. La liceu nu s-a putut înscrie la
timp, îl face acum la seral. Între timp, s-a căsătorit şi este însărcinată cu al
doilea copil: „Aşa merg la ore, gravidă în şapte luni şi cu celălalt copil după
mine, dar nu ştie nimeni. Nu văd de ce le-aş mai zice“.
Alina este pacienta
doctoriţei Georgescu încă de când s-a deschis cabinetul. A tot apelat la ea
pentru mai multe intervenţii de-a lungul anilor. Uneori a şi plătit, de cele
mai multe ori, nu. Acum a venit pentru o urgenţă: o carie urâtă, care îi dă
dureri îngrozitoare. A auzit un zvon cum că dr. Georgescu ar fi ieşit la pensie
şi s-a speriat. „Am fost disperată, mă simţeam pierdută fără dânsa. Am sunat-o
să o implor să vină pentru mine special, deşi ar fi fost o aberaţie dacă s-ar
fi pensionat. M-a liniştit şi mi-a spus să vin, că mă strecoară între două
programări. (…) A făcut mult bine, să-i dea Dumnezeu sănătate să poată face în
continuare.“
La cabinet vin şi
oameni din afara Bucureştiului, în special din comunităţi mai mici, în care
pacienţii se tem să-şi dezvăluie diagnosticul, iar medicii se tem să nu-şi
piardă clientela dacă tratează un seropozitiv. Vin şi oameni din oraşe ca
Piatra Neamţ, Baia Mare, Târgu Jiu, care nu găsesc medic la ei în oraş. Stau la
rude sau, uneori, chiar în apartamentul social al ARAS. Din 2004, în apartament
au locuit, pe rând, mulţi tineri seropozitivi. E vorba de tineri
instituţionalizaţi, până la vârsta de 18 ani, care trebuiau să deprindă anumite
abilităţi de viaţă independentă. Stau şase luni, un an aici, până reuşesc să-şi
găsească un loc de muncă şi să fie pe picioarele lor. În zece ani, peste 80 de
buletine au fost făcute la această adresă.
Te porţi cu fiecare pacient ca şi cum ar fi infectat
Încă de la
înfiinţare, pe lângă tratamente stomatologice, cabinetul oferă şi un model de
bune practici în ceea ce priveşte precauţiile universale. Un gest simplu ca
purtatul mănuşilor era departe de a fi un reflex în comportamentul medicilor
din diferite specialităţi.
În contextul
existenţei unei cohorte de 10.000 de copii infectaţi cu HIV, s-a introdus şi la
noi conceptul de precauţii universale. Ministerul Sănătăţii a acţionat în
direcţia dotării instituţiilor medicale cu instrumentar şi materiale de
curăţenie şi sterilizare. Dar, pe lângă dotări, mai este nevoie de ceva: de
schimbarea atitudinilor personalului medical. Preocupaţi de prevenirea
infectării cu HIV, cei de la ARAS au făcut, cu fonduri de la USAID şi World
Vision, sesiuni de training pentru medici şi asistente medicale, pe tema
precauţiilor universale. Principiul de bază este: „Orice pacient îţi intră în
cabinet, tu îl consideri infectat cu toate infecţiile posibile şi îţi iei măsuri
de prevenire pentru toţi pacienţii, nu numai pentru cei care îţi declară un
anumit diagnostic“, spune dr. Maria Georgescu.
Personalul
cabinetului a tradus şi adaptat o serie de materiale primite de la CDC despre
prevenirea infecţiei cu HIV în asistenţa stomatologică. Au strâns materialele
într-un ghid pe care, în 2003, cu sprijinul Direcţiei de Sănătate Publică
Bucureşti-Ilfov, au reuşit să îl distribuie în toate cabinetele de medicină
dentară din Capitală. De-a lungul timpului, au încercat să participe la
reuniunile colegiilor medicilor dentişti din ţară. Unii au fost mai receptivi
(de exemplu, cei din Braşov), alţii mai puţin, cum ar fi cei din Bucureşti.
Pacienţii sunt
învăţaţi ca, oriunde s-ar duce, la orice medic, să pună întrebări şi să fie
atenţi la felul în care sunt sau nu respectate regulile de bază. Unii spun că
nu pot ei să spună asistentei sau doctorului să poarte mănuşi, pentru că s-ar
supăra. „«De ce să se supere?», le spun: «Te asiguri tu, îl asiguri şi pe el»“,
zice dr. Georgescu.
Iniţiativa care a
creat nevoia
În 17 ani, lucrurile
s-au mai schimbat, medicii sunt mult mai atenţi cu procedurile şi din ce în ce
mai mulţi respectă regulile prin care sunt prevenite infectările. Au
supravieţuit însă discriminarea şi teama faţă de tratarea seropozitivilor. Unii
medici refuză încă să trateze pacienţii infectaţi cu HIV. Pentru urgenţele
stomatologice, mulţi se adresează facultăţii de stomatologie, de unde sunt
frecvent redirecţionaţi spre cabinetul din Pantelimon.
„Dacă mă întrebaţi
acum, cabinetul nu-şi mai are rostul, ca loc special pentru persoanele
seropozitive. Mi-e teamă că îndeplineşte o nevoie pe care am creat-o noi. Nu
face decât să producă în continuare discriminare şi oamenii să spună: stai, că
există cabinetul ARAS, du-te acolo! (….) Să creăm cabinete speciale pentru
seropozitivi e o ţăcăneală. Ce ar urma? Ginecologie specială pentru HIV?
Chirurgie generală pentru HIV? Nu are sens. Orice unitate medicală ar trebui să
facă precauţii“, se confesează Maria Georgescu. Face apoi o paralelă cu clasele
speciale pentru copiii seropozitivi, create în anii ’90 în oraşe ca Petroşani
şi Târgu Jiu, unde se aflau mulţi dintre copiii infectaţi în sistem. „Erau ca
nişte leprozerii. Acolo era o oportunitate: copiii aceia trebuiau integraţi în
clase normale şi cu toţii învăţaţi de mici să îşi ia anumite precauţii. De
exemplu, când se loveşte unul şi îi curge sânge, celălalt să nu pună mâna.“
La fel ca în şcoli,
unităţile medicale care tratează pacienţi seropozitivi sunt instituţii care
obligă la standarde înalte în ce priveşte anumite precauţii. Primul pas însă
este alungarea spaimei atât în rândul medicilor, cât şi al pacienţilor.
Pacientele
seropozitive au fost menţionate cu nume fictive pentru a le respecta dreptul la
confidenţialitate.