„Habar nu am“

     Orice reprezentare a unei profesii vine cu riscul de a cădea pradă clișeelor adunate în jurul  acesteia. De dragul idealizării sau al simplificării. Ori, pur și simplu, pentru că documentarea scenariștilor e superficială. Cei mai mulți dintre reporterii pe care îi văd la televizor încap în două tipologii: fie par caricaturi, au un rol figurativ și întruchipează cele mai oribile prejudecăți despre jurnaliști, eventual pe toate odată, fie sunt sfinți visători care schimbă lumea prin munca lor. Cei mai mulți dintre reporterii pe care îi cunosc în viața reală nu sunt nici una, nici alta. Și pentru medici e cam la fel. Dacă întrebi medici din Statele Unite (și unii au făcut asta) ce serial le reprezintă cel mai fidel profesia, cei mai mulți v-ar îndrepta către aceeași producție tv. Nu e House M. D., povestea unui mizantrop genial, care se întâmplă să fie doctor. Nu e nici Anatomia lui Grey, o dramă romantică toridă, deghizată în serial medical. Nu e nici mult iubitul E. R., care a inovat genul, mizând pe tonul și elementele realiste și sumbre. E Scrubs („Stagiarii“).

 

     Scrubs a urmărit, vreme de opt sezoane, travaliul de ucenici al tinerilor medici John Dorian (J. D.), Christopher Turk și Elliot Reed, care și-au început cariera la fictivul spital Sacred Heart, în 2001. Pentru „civili“, sitcomul de jumătate de oră nu pare un model de precizie factuală. Nu are o abordare realistă, ba dimpotrivă, în esență, are seriozitatea unui desen animat, segmentat de momente care se petrec doar în planul fanteziei personajului principal (sau a altora) – ocupația preferată a lui J. D. fiind visatul cu ochii deschiși –, de umor scatologic, glume legate de sex și scene alerte de dans. În orice moment, un medic de la Sacred Heart își putea imagina bolnavii dansând în perechi în salon sau un avocat de malpraxis nervos împărțind cărți de vizită cu viteza unui dealer de blackjack în sala de așteptare. Într-o scenă memorabilă, J. D. încearcă să ia o decizie medicală dificilă, în timp ce îl mângâie pe Justin, inorogul său meditativ. Nu seamănă cu spitalele în care ați învățat, lucrat sau pe care le-ați vizitat, nu? Dar, dacă treci de aspectul comic-caricatural, dai de o poveste care pictează destul de corect viața reală a doctorilor – și, spre deosebire de drama medicală tipică, nu își încheie fiecare episod cu o procedură chirurgicală incitantă sau cu un diagnostic năucitor.

     E. R., de pildă, se concentra pe gesturile eroice pe care le fac medicii ca să salveze vieți. Fiecare episod era plin de calamități. În schimb, Scrubs este mai ales despre ceea ce se întâmplă în spitale între crize, despre cum medicii și asistenții medicali se ocupă de cazurile obișnuite. Și medicii au căzut de acord că serialul, ca tablou al vieții de rezident, a venit cu tușe emoționale incredibil de familiare.

 

     J. D. povestește aproape fiecare episod, mecanism folosit nu doar pentru pregătirea efectelor comice, ci și pentru descrierea gândurilor și nesiguranțelor atipicului erou. Medicii au recunoscut în monologurile lui J. D. propriile experiențe și gânduri de la începutul carierei. „Spune exact ceea ce simte un rezident zi de zi: îi fac rău pacientului? învăț ceea ce trebuie? lingușesc prea mult medicul primar?“ explica Jonathan Samuels, medic primar reumatolog în New York, pentru revista Slate.

     Autorul, Bill Lawrence, a construit Scrubs în jurul unor povești adunate de la prietenul său din facultate, Jonathan Doris, cardiolog în Los Angeles. Lui Lawrence i s-au părut amuzante experiențele lui Doris, dar, mai mult decât atât, a găsit în ele adevăruri despre natura umană, rar întâlnite în serialele medicale. „În televiziune, ne place ca doctorii să fie foarte eroici și dramatici. Dar, dacă amicul tău era un tip amuzant și zăpăcit, care făcea glume despre orice în facultate, ca medic va fi aceeași persoană“, spune Lawrence. Unele momente din rezidențiatul lui Doris și-au găsit loc pe micul ecran chiar așa cum s-au întâmplat. De pildă, scena în care J. D. se ascunde într-o debara ca să nu fie primul doctor la caz, când un pacient intrase în stop. De fapt, Lawrence spune că aproape fiecare scenariu medical reprezintă o adaptare dramatică a unei situații din viața reală, ajustată cât să încapă într-o jumătate de oră de comedie. În fiecare an, cerea echipei de scriitori să intervieveze câte cinci medici și să revină cu idei de povești. Medicii înșiși le vindeau ponturi despre povești amuzante, dar multe implicau obiecte neobișnuite pe care pacienții reușiseră să și le insereze în posterior. Un pretext narativ pe care nu l-au putut folosi decât într-un singur episod.

     Ceea ce îi face pe medici să rezoneze cu Scrubs nu sunt atât scenariile, cât temele largi. Serialul explorează tensiunile dintre rezidenții pe chirurgie și cei pe medicină internă (clubul „atleților“ vs. clubul „tocilarilor“, cum ne explică J. D.), mirajul reprezentat de mediul privat (cea vrăjită este Elliot, prietena lui J. D.), felul în care spitalele se străduiesc să aloce resursele (problema pacienților neasigurați) și se amuză pe seama felului în care rezidenții se luptă, chiar și în chip umilitor, ca să obțină anumite sarcini. Până și secvențele de fantezie, vădit exagerate, sunt, de fapt, un element de autenticitate: reveria e un mecanism de adaptare la un ritm de viață segmentat în ture de până la 36 de ore.

     Scrubs reflectă și agonia dată de foame și oboseală în timpul gărzilor lungi, crede Svetlana Krasnokutsky, un alt reumatolog newyorkez. Ea își amintește de episodul în care medicii din serial mâncau ținându-și tăvile pe un pacient aflat în comă, ca să se bucure de liniște. N-a ajuns atât de departe, dar s-a gândit la asta. Spune că se identifică și cu îndoielile lui J. D. În episodul-pilot, acesta declară: „Habar nu am“. Multe episoade par să își propună să probeze tocmai asta. Rezidenților li se pare adesea că nu știu nimic, dar sunt dintr-odată învestiți cu un înalt nivel de responsabilitate și lumea se așteaptă să le dea ordine asistenților medicali mult mai experimentați și să ia rapid decizii care pot avea consecințe de viață și de moarte.

De la Superman...

...La superdiagnostician

     Deși americanii erau gata să pună sub semnul întrebării forța morală a medicinii într-un context social toxic, nu erau gata încă să chestioneze și moralitatea medicilor.  E. R. („Spitalul de urgență“) a fost scris în 1974, dar abia după douăzeci de ani de respingeri din partea fiecărei rețele de televiziune, a ajuns să fie produs. Publicul anilor ʼ70 nu era încă pregătit. A fost nevoie de un roman ca House of God (Samuel Shem, 1978) – o abordare ireverențioasă a medicinii, în care spitalul e populat de medici cu experiență și fără entuziasm, caricaturi absorbite de sine și fără grijă reală pentru pacienți – și de serialul St. Elsewhere (care explorează, ca și MASH, ce se întâmplă cu o profesie a grijii într-o lume a celor nepăsători, examinând critic și caracterele medicilor). „Până la acea vreme“, își amintește autorul serialului St. Elsewhere, Josh Brand, într-un documentar Fox, „medicii erau iconici. Acum erau oameni. Am demistificat medicii“. Departe de a fi invulnerabili, medicilor li se întâmplau și lucruri rele: erau împușcați de pacienți, contractau HIV, făceau cancer. Dar și comiteau fapte mai puțin cuminți, precum adulter sau consum de droguri. Dincolo de tematica întunecată, tot timpul răzbătea cumva o rază de lumină, ceva care demonstra că, de fapt, și acești medici și meseria lor sunt demni.

     În E. R., aerul spitalului din Chicago a devenit aproape de nerespirat. Medicii din cel mai apăsător departament de urgență fictiv par să fi fost condamnați la nefericire. Toți sunt săraci, nu au familie, nu au prieteni, nu există cu adevărat în afara muncii și simt că serviciul le-a epuizat energia și golit sufletele. Foarte mulți au dependențe iremediabile de alcool sau droguri. Pentru rarele personaje familiste, deznodământul nu poate fi decât divorțul sau transformarea fiilor în infractori, iar pentru ambele scenarii de vină este munca. Tânărul doctor John Carter e înjunghiat de un pacient, dezvoltă o dependență de analgezice și își găsește împlinirea abia după ce părăsește spitalul pentru a lucra în Africa. În atmosfera serialului, tensiunea reflectă nemulțumirile din ce în ce mai mari ale pacienților americani reali. În fiecare episod, pacienții se plâng gălăgios de cât de mult sunt puși să aștepte, au interacțiuni scurte și neplăcute cu majoritatea medicilor, spațiul medical e îmbibat de furie și ostilitate. Neliniștea nu se oprește la sistem, ca în MASH, ci îi acaparează și pe medici. Dar, cu toate tușele întunecate, efectul din E. R. e mai degrabă al umanizării, până la urmă empatizăm cu medicii, pentru că sunt oameni în carne și oase.

     Lucru mai greu de făcut în cazul lui House, M.D. Nimeni nu îl place pe doctor House: e dependent de analgezice opioide și de negarea oricărui gest de bunăvoință din partea celorlalți. E arogant, cinic, îi face plăcere să își umilească colegii, să ignore politicile instituției în care lucrează, dorințele pacienților, principiile eticii medicale și legea. Cu toate astea, se bucură de respect din partea colegilor săi și de încrederea pacienților, pentru că, episod după episod, se luptă cu câte un caz care pare să sfideze rațiunea și cele mai bune investigații pe care le are la dispoziție medicina modernă. De ce iubim un personaj ale cărui metode le-am respinge cu siguranță în realitate? Cea mai atractivă calitate a lui House este că, deși are nevoie disperată să aibă dreptate, de obicei greșește – cel puțin până în ultimele minute ale fiecărui episod. Secretul succesului lui House constă în faptul că își acceptă în mod repetat greșelile de diagnostic și caută fără oprire să înțeleagă mai bine cazul în sine. Nu se bazează doar pe o logică și o expertiză mai bune ca ale colegilor, ci și pe acuitate în perceperea simptomelor pe care alții le ignoră. Medicul e detectivul, boala e infractorul. Medicul e cel care, pentru a afla adevărul și pentru a vindeca, trebuie să accepte că nu știe tot, că îi poate scăpa ceva, că medicina nu are toate răspunsurile. Serialul insistă asupra naturii incomplete și nesigure a cunoașterii medicale, dar și asupra faptului că întotdeauna a ști merită efortul.

Clișeul feminist

     Dacă ești femeie singură într-un serial și tot încerci fără succes să găsești sensul unei vieți personale haotice, sunt șanse mari să fii și medic. În ultimii ani, medicina pare să fie prima alegere pentru profesia eroinelor tinere, cu succes profesional, dar eșuate emoțional. În Mindy Project, Mindy Kalin este un ginecolog competent, care, încă din primele minute ale serialului, se îmbată la nunta fostului iubit și sfârșește prin a-și conduce bicicleta într-o piscină. În Emily Owens, M.D., eroina principală jonglează cu pacienți, fete răutăcioase și pasiuni făcute pentru câte un coleg. Zoe Hart, din Hart of Dixie, e mai ocupată, în toate cele trei sezoane, cu ping-pongul între cei doi tipi de care e îndrăgostită pe rând, decât cu munca din cabinetul de țară. Cât despre Anatomia lui Grey, pe cât de performante în chirurgie au rămas personajele centrale feminine, pe atât de prost și-au construit, sezon după sezon, viața personală, complicând din ce în ce mai mult lucrurile și părând tot timpul la un pas de o criză identitară sau emoțională.