Un semn de preţuire
Nu ştiu ce m-a determinat să ies tocmai atunci în grădina micuţă din preajma sălilor „Titulescu“, „Madgearu“ şi „Brâncuşi“ din complexul Romexpo, locul desfăşurării Galei. Ademeniţi şi de răcoarea serii – binevenită după o zi călduroasă –, o parte dintre invitaţi se retrăseseră în jurul meselor. Bucuria reîntâlnirii avea nevoie de un spaţiu anume să se manifeste pe deplin… Mi-a atras atenţia înfăţişarea unui domn în vârstă – poate cu mult peste 80 de ani. Atunci ajunsese. Venirea lui nu trecuse neobservată, mulţi dintre cei prezenţi oprindu-se din discuţii într-un gest spontan de admiraţie şi surpriză. Nu-l cunoşteam. Puteam însă lesne să înţeleg că se bucura de un respect special din partea celor prezenţi, mulţi dintre ei ajunşi deja la o vârstă înaintată.
– Veniţi, domnule profesor, să vă conduc.
Doctorul Viorel Pătraşcu, medic dermatolog din Piteşti, colaborator apropiat al Vieţii medicale, atent şi, la fel cu ceilalţi, arătându-i noului venit o afecţiune neobişnuită, s-a oferit să-l conducă în sală.
Mai târziu, către finalul acestei seri de neuitat, dl dr. Viorel Pătraşcu avea să-mi vorbească despre personalitatea covârşitoare a oaspetelui, dl prof. dr. Al. Dimitrescu, care a format generaţii şi generaţii de specialişti… Şi care ţinuse, semn de preţuire, să fie prezent la această sărbătoare a elitei medicale din România.
Gestul – fac această precizare pentru cititorii noştri – nu a fost unul izolat. În mai multe rânduri, în cursul aceleiaşi după-amieze, am putut observa cum medici tineri sau la maturitate i-au întâmpinat pe seniori, prezentându-i celorlalţi invitaţi. Emoţiile ce se puteau citi deopotrivă pe feţele vârstnicilor, dar şi ale discipolilor vorbeau de la sine despre o lume care mai cultivă încă adevăratele valori ale breslei medicale.
După cum anunţam în numărul anterior, la Gala „Viaţa medicală“ 2010
din 27 mai a.c., au fost omagiate 12 personalităţi pentru remarcabile
contribuţii în cercetarea ştiinţifică, în modernizarea
învăţământului medical, dar şi pentru valoarea şi actualitatea studiilor
şi articolelor publicate în paginile săptămânalului nostru:
acad.
Constantin Popa,
prof. dr. Carmen Doina Ginghină,
prof. dr. Petre
Iacob Calistru,
prof. dr. Mihai Voiculescu,
prof. dr. Ostin C.
Mungiu,
prof. dr. Francisc Schneider,
prof. dr. Maria Puiu,
prof.
dr. Dumitru Justin Diaconu,
prof. dr. Cristian Nicolae Didilescu,
prof.
dr. Dimitrie Nanu,
prof. dr. Nicolae Calomfirescu,
prof. dr.
Traian Ataman.
Întâmplările vorbesc pe limba lor
Eram acasă la dl prof. dr. Dumitru Justin C. Diaconu, cu două luni înainte. De câţiva ani ne întâlnim cu regularitate. Profesorul îmi povesteşte despre lupta lui pentru existenţă. Este titlul – şi tema – unui roman autobiografic, o carte aflată încă în chinurile facerii. Ceea ce la început părea să fie povestea vieţii unui profesionist îndrăgostit de Dermatovenerologie a devenit cu timpul radiografia crudă – fără niciun fel de înfrumuseţare – a unei epoci şi a lumii medicale de la noi. Memoria profesorului este fabuloasă şi, rând pe rând, şi-au făcut intrarea în scenă figuri legendare ale Şcolii româneşti de Medicină…
O bătaie în fereastră a întrerupt neaşteptat firul confesiunilor.
– Domn’ Diaconu! Domn’ Diaconu! Aveţi o scrisoare!
Era poştaşul.
– E de la dv. din redacţie, îmi spune profesorul, uşor mirat.
A desfăcut plicul elegant fără să se aşeze. A despăturit coala tipărită şi, atent, a început să o parcurgă cu privirea. Mai întâi curiozitate, apoi uimire şi bucurie… Ajunsese pe la mijlocul paginii când în colţul ochiului drept – jumătatea feţei pe care eu o vedeam de unde eram aşezat – s-a ivit o lacrimă…
– Silvia, Silvia… vino să vezi… Vocea îi era sugrumată de emoţie. Şi până să vină soţia sa, omul care i-a fost mereu alături şi care l-a înţeles, mi-a spus:
– Dl dr. Mihail Mihailide nu m-a uitat. Cu prilejul Galei din 27 mai 2010, doreşte să mă premieze pentru studiile publicate de-a lungul timpului în Viaţa medicală… Ce bucurie mi-a făcut!
„Cine se aseamănă se adună!“
– Jurnalistica mi-a intrat în sânge, încerc eu o scuză, abordându-l pe dl prof. dr. Gheorghe Burnei, colegul de generaţie… Aş putea spune că după cele 500 de reportaje şi interviuri realizate şi publicate în săptămânalul personalului medico-sanitar din România, am început să cunosc cât de cât şi oamenii…
– Ce vreţi să spuneţi? tatonează el…
– Am urmărit de-a lungul acestei după-amieze medicii abordaţi, cu care v-aţi întreţinut… Toţi aceştia au contribuţii originale în medicină şi, mai ales, au demnitate, ştiu să vadă ce este bun şi frumos în faptele celorlalţi…
– E vorbă mare; remarca aceasta a dv. se potriveşte şi explică şi ascensiunea săptămânalului Viaţa medicală. A polarizat în timp personalităţi de marcă în medicină, a cultivat buni condeieri, a încurajat medici tineri, abia porniţi pe drumul marilor împliniri… Indirect, i-a descurajat în felul acesta pe ceilalţi, certaţi cu legea, cu morala… Ce aş putea să adaug?! Mă regăsesc aici, în această atmosferă… Ştiu că drumul a fost lung, că e un volum uriaş de muncă în spatele fiecărui număr publicat, în spatele fiecărui text pus în pagină… Ştiu cât mă frământ eu însumi când pregătesc un articol pentru revistă. Şi dacă ar fi numai discuţiile pe care le-am purtat noi doi pentru un interviu sau altul şi tot ar fi destul ca să înţeleg ce eforturi se fac. La fel se întâmplă şi când pregătesc o operaţie dificilă, este o preocupare lăuntrică – o polarizare – care ţine săptămâni, luni… Sunt rezolvări care vin din urmă, din alte încercări… „Mă regăsesc“ înseamnă şi că văd un paralelism între ceea ce dv., redacţia, faceţi şi ceea ce eu fac. Şi poate că mulţi dintre cei prezenţi gândesc la fel, şi, dacă nu gândesc, măcar simt asta. Mi-e uşor să intuiesc că invitaţii pe care-i văd în această seară – nu vorbesc doar de cei premiaţi şi la gala precedentă şi la aceasta – au fost prezenţi în săptămânalul Viaţa medicală, au publicat articole, eseuri, ori s-a scris despre faptele lor… Fiecare în parte a trăit clipe de bucurie. Şi în alchimia acestor clipe a fost prezentă şi a rămas în conştiinţa lor Viaţa medicală – directorul, redactorii, toată echipa… Publicaţia dv. nu este numai un portal de informaţii şi creator de imagine… Dacă ar fi fost numai asta, nu ar fi rezistat. Sunt însă emoţii pozitive, cele care angajează cu adevărat oamenii pe acelaşi drum, măcar pentru un timp. Şi din proprie iniţiativă, fac eforturi să fie la înălţime… Oamenii nu uită cum i-ai făcut să se simtă. Este o vreme de criză perpetuă, toţi ştiu că pensiile sunt de mizerie… Şi dacă privesc în jur, văd oameni senini, majoritatea pensionari, care-şi poartă cu demnitate anii… Au o eleganţă a lor, o distincţie specială, un fel de a fi care te face – doar fiind prezent – să trăieşti sentimentul că aparţii unei elite. Dl director Mihailide merită toate felicitările pentru felul în care a făcut selecţia celor 12 personalităţi medicale premiate anul acesta. Toţi cei 12 sunt modele de demnitate şi profesionalism, sunt implicaţi în viaţa socială, în educaţia populaţiei, au lăsat ceva în urma lor… Eu, unul, cred că este un sentiment de mulţumire sufletească şi de împlinire, pe care cei plecaţi în străinătate nu-l vor trăi, poate, niciodată. Pentru mine – deşi am ajuns la o anumită vârstă şi credeam, credeam eu, că am învăţat multe, ceea ce văd aici, ceea ce am văzut anul trecut când am fost şi eu printre laureaţi reprezintă o adevărată şcoală… Pregătesc, aşa cum ştii a III-a Conferinţă Naţională a Asociaţiei Române a Traumatologilor şi Ortopezilor Pediatri (ARTOP), care va avea loc în această toamnă; şi descopăr aici, la Gala „Viaţa medicală“ 2010, într-un program pus la punct în cele mai mici detalii, ce anume mai trebuie să facem pentru ca manifestarea organizată de noi, de ARTOP, să fie o reuşită.
Încă o seară de neuitat
Imediat după ce a fost dezvăluit numele primului laureat – dl acad. prof. dr. Constantin Popa – a fost invitat la microfon dl acad. dr. Laurenţiu Popescu. Şi vorbitorul, recunoscut de multă vreme ca un mit de necontestat în lumea medicală românească, a rezumat lucrurile printr-o singură propoziţie: „Doamnelor şi domnilor, aveţi în faţă pe cel mai mare neurolog al României în acest moment!“
Afirmaţia, făcută de pe o asemenea poziţie, a creat în sala „Titulescu“ a Complexului Romexpo un moment semnificativ de linişte. Nu ştiu în ce fel vor fi reacţionat, în sufletul lor, ceilalţi invitaţi, dar eu, unul, am trăit momentul ca şi cum acea caracterizare mi-ar fi fost făcută mie. Sau redacţiei Viaţa medicală, care împreună cu directorul ei, dl dr. Mihail Mihailide, deliberase pentru o asemenea alegere. Sau Galei „Viaţa medicală“ 2010, ai cărei laureaţi urcaţi pe podium au smuls în acea seară de 27 mai ropote de aplauze. Încă o seară de neuitat, care se adaugă celei prilejuite de Gala „Viaţa medicală“ 2009, de la Ateneul român.