Newsflash
Reportaje

Vibrația și parfumul naturii din fosta mică Siberie românească

de Iftimie NESFÂNTU - iun. 24 2016
Vibrația și parfumul naturii din fosta mică Siberie românească

     Colegii de breaslă vorbeau, încă de prin anii ʼ80, despre preocupările doctorului Pop pentru umanizarea spitalului. Atât au văzut ori au vrut să vadă în ceea ce el continua să zidească. Atât am văzut și eu la prima documentare realizată în Oaș. După un timp, am revenit în zonă. Ca o umbră, l-am însoțit vreme de câteva zile pe doctorul Mihai Pop, directorul Spitalului Orășenesc Negrești-Oaș. Am mers cu el în cabinetul de consultații, la vizită și contravizită, la masă și la raportul de gardă, în grădina din jurul spitalului și în biserica „Buna Vestire“, ridicată cu îndemnul și sprijinul lui. M-a dus să văd casele oșenilor – palate de piatră sau marmură – construite în mare parte după ’90.

 
 
 
 
 

Paradisul regăsit

 

     În toamna anului 1997, am intrat pentru prima dată în spitalul din Negrești-Oaș, construcție nouă, realizată prin eforturile doctorului Mihai Pop, unde, începând din holul de la intrare și continuând pe coridoare și chiar de-o parte și de alta pe casa scărilor, fusesem întâmpinat de o expoziție de tablouri.
     – Sunt picturi ale lui Vasile Pop-Negreșteanu. E de aici, din oraș, el nu și-a pierdut rădăcinile. A ascuns toată Țara Oașului în ele. Lada noastră de zestre.
     Pe alocuri, în fața câte unui tablou, surprind pacienți. Nu era nimic regizat. Nu mai făceau coadă la ușile cabinetelor și nu mai zăceau cu orele în saloane.
     – Îi vedeți? mi-a spus aproape în șoaptă doctorul Pop, stau și privesc la lucrările astea, uită de necazuri. Am adus în spital ceva ce ei nu mai țineau de mult acasă: frumusețea. Și stați, încă n-ați văzut tot.
     Pacient, jurnalist, medic tânăr, angajat în spital, te trezeai, fără de veste, „prins“ într-un univers cald, prietenos. Citisem despre art-terapie și etno-psihiatrie, tehnici aplicate însă la alții, mai către vestul Europei. Nu mă așteptam să le descopăr într-un spital de la margine de țară, un fel de „mică Siberie“ a noastră, unde, până prin 1989, erau „deportați“ doctorii căzuți în dizgrație.
     – Cine nu are nevoie de un strop de frumusețe? Cine n-ar vrea să poată pune la loc, cioburile unor trăiri sufletești ce par imposibil de regăsit. Totul este să știi cum anume și când să strecori în sufletul bolnavului acest ingredient, pe care tot mai des îl neglijăm: arta. Și nu sunt doar tablourile acestea. Pe unul îl ajut să-și amintească de copilărie și de casa bunicilor, pe altul îl las să se plimbe prin grădină și să asculte păsările, ori văd care vorbă îl unge la inimă sau trec pe lângă el fără să știe, și văd la care pictură s-a oprit. Așa aflu ce îl doare. O întreagă filosofie în doar câteva fraze.
     – Că bolile, îmi spunea tot el, toate câte sunt, încep de la suflet.

 

Tovarășul de drumeții

 

     – Am aici, o să-l cunoașteți, un oșean, tovarăș de drumeții pe dealurile și munții din jur, un fel de Păstorel al Oașului. E în stare să doarmă în pădure și iarna. Și într-o zi, abia ridicasem clădirea, a trecut pe la mine. Se întorsese de pe Vârful Vârfuțului, și-mi pune o întrebare șăgalnică: „Ei ce ai mai făcut între timp, doctore?“ „Ce să fac? zic. Dacă tu n-ai aflat că aș fi făcut ceva, înseamnă că nici n-am făcut.“ Da’ el nu s-a lăsat, e meșter la șuguieli, și mi-a zis de nu știu ce păsări văzute în pădure, de parcă ar fi fost în Rai în ziua aceea. N-a trecut mult și-am plecat și eu cu el să străbatem codrii. M-am obișnuit să fac drumeții. Că până ajung în pădure sau pe munte, trec prin sate, pe câmp și văd oamenii, îi ascult. Atunci, am priceput și eu ce lipsea din grădina spitalului și am pus să se facă niște căsuțe pentru păsări, prinse apoi prin pomi. M-am documentat apoi și ce anume mănâncă aceste păsări. Și dacă eu aduc aici câțiva scoruși, trag și păsăretul care-și face veacul în ei. Am adus din pădure chiar și cuiburi, cele date jos de câte o furtună. Și-am rugat fie paznicul, fie o îngrijitoare să le pună la păsări semințe, pâine, slană pentru pițigoi. Auziți-le, ce frumos cântă!
     Și parcă înadins, ca să-l mulțumească, păsările din grădina spitalului și-au întețit cântecul.

 

Semnul de recunoștință

 

     A mai trecut un timp și doctorul iarăși s-a întristat. Era duminică. Și a văzut cum, dimineața, bolnavii care puteau umbla, s-au îmbrăcat de sărbătoare și au ieșit pe poarta spitalului.
     – Dar unde vă grăbiți așa devreme? i-a întrebat el.
     – Mergem o țârucă la biserică, au răspuns în cor câteva oșence, care se internau, mai mult de dragul doctorului. Să ne punem bine și cu Dumnezeu că nu se știe, ghemul se apropie de sfârșit.
     – No, bine faceți, mergeți cu Domnul!
     Și s-a uitat lung după ele să vadă la care biserică merg, și i-a așteptat să se întoarcă, citindu-le pe față împăcarea. A mai trecut o săptămână și încă una, și iarăși duminica, bolnavii lui au plecat către aceeași biserică.
     Și-apoi s-a întâmplat că un fost pacient de-al său, vindecat, om de afaceri, să-l întrebe:
     – Doctore, mi-ai dat viață a doua oară, ești ca un Dumnezeu pentru mine. Eu ce pot să fac pentru dumneata?
     Și doctorul i-a răspuns, simplu:
     – Pentru mine, nimic. Dar pentru spital poți face ceva. Hai, să-ți arăt.
     Și l-a invitat pe fostul pacient prin grădina lui, ocolind clădirile curate, proaspăt zugrăvite, arătându-i florile și arborii, pe care nici acela nu-i mai văzuse până atunci, l-a pus și pe el să asculte păsările, i-a povestit cum a făcut de s-au mutat toate, mici și mari, din pădurea de pe Vârful Vârfuțului în grădina lui „cea fermecată“. Și fără să prindă de veste, au ajuns în cel mai îndepărtat capăt al grădinii, unde fusese pe vremuri morga și mai erau doar câteva magazii vechi, dărâmate și ele.
     – Ce să văd aici? întreabă, mirându-se, omul de afaceri. E urât, au invadat bălăriile.
     – Ai spus că vrei să fii recunoscător. Ajută-mă să fac aici ceva frumos. Putem ridica o biserică.
     – Ai dreptate dumneata.
     – Dar mai e ceva: când omul vine la biserică, la liturghie, o să treacă prin grădină. Vede florile, unele abia îmbobocite, altele care-ți iau ochii prin coloritul lor viu, altele ofilite. Și căutând către ele, ascultă păsările, se bucură de aerul curat și de verdele grădinii, își amintește că e primăvară sau toamnă, sau poate chiar i se trezesc amintiri de pe vremuri, de-acasă. Se întoarce în timp, vede cu ochii minții și ai sufletului de unde a plecat, începe să înțeleagă cum e viața. Trebuie să am grijă și să fac în așa fel ca aleile din grădină să fie cât mai frumoase, cât mai lungi și cât mai înguste. Să nu meargă toți pe aceeași potecă. Și, ducându-se spre biserică, bolnavul și poate și cel care a venit în vizită la el au timp să vadă, să se vindece. Ce e frumos place ochiului și, ceea ce place vindecă. Degeaba i-aș ține eu o predică de pe fotoliul de piele din cabinet, să-i spun să trăiască sănătos, să-i vorbesc despre un alt stil de viață. Eu îi spun una și el se gândește la ale lui. Așa însă, nu-i spun nimic, el trece prin grădină, merge la biserică și își amintește cum era în sat mai demult. Și văzând, începe să se vindece de uitare. Pentru el, grădina și biserica devin ochi, pentru mine este leac. Eu n-am făcut doar spitalul-clădire și nu am adus doar aparatură și medici, ci am dezvoltat și această latură. Și nu m-am apucat să fac aici o grădină japoneză sau una după model franțuzesc, ci am adus grădina pe care o cunosc din copilărie oșenii mei. Și nu am adus aici întâmplător lucrări ale lui Negreșteanu. Pe mine nu mă interesează că a lucrat pe vremuri pentru gospodăria de partid sau pentru Casa poporului. Dacă nu era bun, nu lucra acolo. Picturile lui încorporează un tezaur al acestei zone. Sunt tipare, modele... Arta vindecă. Reface legături cu trecutul, prezentul, cu viața adevărată.
     – Și cum a continuat discuția cu omul de afaceri?
     – Da, stai, nu te grăbi, i-am spus. L-am pus să sădească și un mesteacăn fain. Nu ai văz’t așa ceva. Din Vârful Vârfuțului l-am adus. E o bucurie. Îți place?
     – Foarte mult. Dumneata știi că am un pâlc de mesteceni în fața casei?
     – Când ziceai că vii cu muncitorii să torni fundația?
     – Păi, eu zic să începem de luni, să ne meargă bine.
     – Nu te-ai gândit rău. Cam într-o lună sau două o ridicăm.
Dr. Emil Naghi, discipolul doctorului Pop
 
     Biserica s-a ridicat într-un timp record, a fost și pictată. Tot de Vasile Pop-Negreșteanu. Chiar dacă picturile erau religioase, ele semănau cu cele din spital, și cu ce știau pacienții de la ei, din sat. Niciunul nu mai pleca în oraș. Ba mai mult, așa cum doctorul anticipase, veneau și aparținătorii și mergeau împreună la liturghie. Apoi, când slujba se termina, se opreau în raiul de lângă biserică, stăteau pe bănci, ascultau păsările, depănau amintiri. Inima doctorului Pop tresărea de fericire, de câte ori vedea parcul lui plin cu oameni. Căci pentru ei îl făcuse. Gândul lui bătuse însă mult mai departe.

 

Eudochia și grădina de acasă

 

     – A venit o oșeancă faină, din Certeze. O avusese pe soacra ei suferindă și o aduseseră la spital. A fost tare mulțămită cum am îngrijit-o. Pe ea, pe fiică, o chema Eudochia, ca pe mamă. Parcă și semăna oarecum cu ea. Și numai ce-o aud că-mi spune: „Domn’ doctor, când n-oi mai puté, am mare rugăminte la dumneata: să mă luați aici, la spital. Pot măcar să le dau la păsări de mâncare sau să îngrijesc de flori. Acasʼ cin’ să cate de mine?“ I-am promis, ce să fac?! Vine în fiecare săptămână și aduce flori, bulbi, le îngrijește pe cele din grădină, plantează altele. A mutat aici toată grădina ei cu flori de acasă. Oamenii au nevoi simple și, de ești atent la nevoile lor, fac adevărate minuni. Mă întâlnesc cu ea prin grădină, și-mi zice: „La noi e mai frumos decât acasă“. Spitalul a ajuns să fie „la noi“! Tot mai des vine, rămâne aici peste noapte sau când e vreme rea. Într-o zi, mi-a spus în șoaptă și cu lacrimi în ochi: „Gata, domn’ doctor, am mutat toată grădina aici; acum asta e casa mea“. Săptămâna trecută a murit. I-am făcut înmormântare la Certeze. În afară de cei care erau de gardă, restul salariaților eram acolo. Și oamenii văd.
     Abia în povestea cu biserica pricepusem și eu ceva din tâlcul acestui mic paradis, care nu are nimic de-a face cu grădinile japoneze, așa cum, grăbit, crezusem la început. Căci și biserica, și expoziția permanentă cu lucrări ale lui Vasile Pop-Ngreșteanu, și spitalul, curat și funcțional, au fost gândite ca anexe ale grădinii. Făceau parte din acea „grădină de-acasă“, ce definește încă sufletul oșenilor. E doar una, deși fiecare o vede altfel. Și mi-am reamintit de simplitatea și profunzimea acelui gând al doctorului, care știe să vindece: „În zi de sărbătoare, omul vine la biserică să se roage, să participe la liturghie, dar până aici și înapoi, el trece pe coridoare și vede iar o pictură care-i place apoi, pe aleile grădinii, vede o floare ori ascultă un cântec de păsărele, simte vibrația și parfumul naturii. Simte! Trăiește! Retrăiește!“

 

Terapie prin trandafiri

 

     S-a făcut seară, a venit și dimineața, iar doctorul Mihai Pop este în cabinetul de consultații, unde tocmai consulta o băbuță, care a venit cale de peste 30 de kilometri, „mai mult, așa, ca să știe cum stă“. În timp ce fac o poză, aud că-i spune: „Ia dumneata și bea paharul ăsta cu medicament, mergi pe urmă în grădină până lângă biserică și peste o oră te întorci la cabinet să-ți mai iau o dată tensiunea. Să-mi zici și mie câți trandafiri galbeni au înflorit. Că n-am avut timp să-i văd“. Femeia s-a îmbrăcat și a ieșit să caute trandafirii din parcul spitalului. Doctorul se întoarce către mine: „Oamenii au uitat să vadă. Trec pe lângă minuni ale naturii și nu le văd. Nu mai știu să trăiască, nu mai știu să se bucure. Am pus-o să numere trandafirii, pentru că așa, sigur o să se uite după ei. Dar acolo sunt și niște crini fantastic de frumoși. Oșeanca e de aici, din Huta, stă departe, la capătul satului. Are acasă, i-am văzut, că eu merg prin toate satele astea, niște crini, dar ăștia de aici, pe care i-am adus tocmai de la Săpânța, sunt și mai grozavi. Ei îi plac tare mult crinii. Ia gândește dumneata acum, cum o să reacționeze când îi vede!“.
În grădina spitalului
 
     De altfel, aveam să mă conving în zilele următoare, acțiunile doctorului, oricât păreau de neînsemnate, se bazau pe cunoașterea oamenilor și a zonei și aveau un rost. Cunoștea aproape casă de casă, mari și mici, câți formau o familie, necazuri și bucurii.

 

Cerșetorii cu dinți de aur

 

     Dis-de-dimineață, doctorul Pop mă luase cu mașina să-mi arate satele din jur, să văd cu ochii mei Țara Oașului.
     – Priviți: marmură, piatră, pitici, case cu 16, 20, 30 de camere, oglinzi, balconașe, băi aurite. Au tăiat pomii, au înlocuit iarba verde cu betoane.
     – La ce le trebuie?
     – Competiția dintre ei a alunecat spre grotesc.
     M-a dus acasă la familii de miliardari (dar cine nu e miliardar în Certeze?!), m-a condus la Maria mireselor, a așteptat retras pe un scaun să-mi fac interviul, apoi am mers la alții. Într-o singură zi, în 14–16 ceasuri, toate imaginile mele despre Oaș, imagini clădite de o propagandă falsă, s-au prăbușit.
     Certeze fusese prezentat, în presa centrală mai ales, drept „satul cu 300 de ziariști la Paris“. „Care ziariști? Cum vine asta?“ „Da, domnule“, răspundea primarul câte unui reporter: „Ca să facă bani repede, s-au dus la Paris să vândă ziare. Ei sunt «ziariștii»! Apoi s-au întors, au ridicat case de marmură, au adus televizoare color, cuptoare cu microunde, frigidere și congelatoare, combine muzicale și câte și mai câte.“
     În documentarul văzut pe un canal TV, nu mi s-a părut aproape nimic nefiresc. N-am văzut însă în acel reportaj nici arhitectura grotescă a caselor, îngrămădite una într-alta, nici lipsa spațiilor verzi și a pomilor înlocuiți de marmură și piatră, nu se auzeau nici manele de pe combinele muzicale ultrasofisticate, date la maximum.
     Acasă la Maria mireselor din Certeze, aveam să aflu chiar din gura „ziaristei“ de la Paris cum a stat acolo în case insalubre, cu șobolani, gândaci și păduchi, cum a lucrat într-o filieră de șarlatani ca să cerșească bani în schimbul unor fițuici, așa-numitele „ziare“, care nu erau bune de nimic. Casa, de o opulență și un prost gust ieșite din comun, făcea poate, corect evaluată, milioane de dolari. Femeia din fața mea, încă frumoasă, ce mai știa să gătească miresele și să cânte, râde în fața aparatului de fotografiat, dezvelindu-și dinții de aur. Baia din casa ei e poleită cu aur, barul la fel, sticlele cu băuturi scumpe, luate din Vest, care sunt expuse, nu au fost niciodată deschise. În casa ei, dar ce vorbesc, în palatul de marmură și piatră, cu o curte plină de pitici de ipsos, fără niciun rost, cu ușile și porțile deschise larg toată ziua, pentru ca mobila de lux să fie văzută din stradă, au intrat oameni politici și ziariști cunoscuți, oameni de televiziune și ierarhi ai Bisericii. Până și patriarhul Teoctist îi trecuse pragul. Păstra fotografii mărite cu toți aceștia, le arăta bucuroasă oricui ajungea în casa ei.
     Doctorul Pop, privind când la mine, când la reportofonul deschis de pe masă, nu-și credea urechilor. Maria povestea pe șleau cum a cerșit la Paris, ce a cumpărat cu banii, cum își organiza ea gospodăria, aducându-i la ascultare pe soț și pe ginere, cum se prezintă, „cu aplomb și vână“, în fața personalităților politice, cum își vindea fiecare păhăruț de pălincă și fiecare ou, ce sume cerea pentru gătitul mireselor. La Paris, nemaiputând suporta dorul de țară, a compus o poezie lungă, pe care mi-a recitat-o.
     În fine, plecăm să vedem alte „cavouri“ cu familii de oșeni îngropate în ele. Știam deja cum au fost „făcuți“ banii, prin ce mijloace, oculte câteodată, s-a ajuns la o asemenea explozie de monstruozități. Căutam din priviri o casă măcar, cum erau cele de pe vremuri ori o grădină simplă în care să vezi cum aleargă copii desculți și cum crește iarba. Nimic!
     – E mai rău ca o boală, domnule reporter.
     – Cerșetori cu dinți de aur, rostesc eu, rezumând în câteva cuvinte drama unei zone atât de frumoase și curate în alte vremuri.
     – Imaginați-vă că un oșean dintr-o casă de-asta, că nu sunt chiar toți așa în Oaș, ați văzut acum doar ce este în Certeze și în Huta, vine la spital. Îl tratez, și-apoi, nu mai vrea, domnule, să plece acasă. El nu știe de ce, dar îi place la spital. Se duc dimineața prin grădină ca să meargă desculți prin iarbă, să simtă pământul sub picioare. I-am văzut cu ochii mei. Acasă îi ceartă, cică, muierile. Sunt ca niște copii, care au regăsit grădina bunicilor și bucuriile simple. Le crește inima când aud cucul cântând ori un ciripit de mierlă. Pe urmă, se întorc acasă și uită tot. Și iar se îmbolnăvesc, de parcă ar cădea într-un blestem.

 

Satul împânzit de pensiuni

 

     Astăzi, doctorul Mihai Pop nu mai este. M-am întors în Oaș, de câte ori a fost posibil, bântuit de o întrebare: Pe unde se ascund „doctorii“ când nu mai sunt? Am trecut și prin Săpânța, locul unui alt fenomen – „Cimitirul vesel“ –, despre care s-a scris mult și nu s-a spus mai nimic. Și, ca orice așezare cu vad turistic, satul e plin de pensiuni. Am întrebat și care dintre ele merg. Răspunsul, mereu același: „Doar câteva“. Din curiozitate, m-am cazat chiar la una dintre cele ce mi s-a spus că merg, și-apoi, acolo fiind, le-am luat la rând și pe celelalte. Aproape toate, după regulile de acreditare moderne, n-aveau niciun cusur. Și, într-o zi, la o masă în grădină, am întrebat proprietara pensiunii unde eram oaspete:
     – Cum de v-a venit ideea să amenajați grădina așa?
     – Mama mea a avut ceva necazuri și a stat mai multă vreme internată la domnul doctor Pop, în Negrești-Oaș. Și-așa de mult îi plăcea acolo, mai ales în grădină, că nu se mai lăsa adusă înapoi. Și-atunci am priceput că un spital bun e acela care te face să te simți mai bine ca acasă. Iar când ne-am făcut pensiunea, i-am spus omului meu: „O pensiune nu e doar pensiunea“.
     – Și nici omul nu e doar omul, am sărit eu repede.
     – Oo, mai ales oamenii! Trăim între oameni și fără ei nici noi nu putem fi. Dacă eu nu îngrijesc de tata și de mama când nu mai pot, cum să le cer copiilor mei să îngrijească de mine? Și când părinții sunt la lucru, văd la oraș, și nu sunt bunici ori vecini care să vadă de ei, o iau razna și cad între golani. Și am mers eu și soțul meu la spital, era director domnul doctor Emil Naghi, discipolul domnului doctor Mihai Pop (l-or scos și pe el) și-am văzut. Încă nu se stricase de tot ce a lăsat în urmă fostul director. L-am căutat și pe pictorul Vasile-Pop Negreșteanu și i-am comandat lucrări. În fiecare cameră e câte o pictură de-a lui. Și când te uiți la ele, parcă ai în față o oglindă a sufletului. Nici noi n-am crezut că o să meargă. E plină Săpânța de pensiuni care s-au închis.
     – Cum credeți că a reușit doctorul Pop să conducă spitalul atâția ani?
     Femeia s-a uitat către soțul ei, aflat alături, de parcă i-ar fi cerut acordul.
     – Nu a condus niciodată spitalul prin el însuși. Tot ce a făcut când trăia, a făcut prin ceilalți: sufletul Oașului era și al lui. După ce-am priceput, am gândit să ne conducem afacerea prin oamenii care ne trec pragul. Simțim ce caută, ce-și doresc. Și-apoi, în următorul an, ei se întorc și își aduc și prietenii. Dar nu numai de la ei am învățat. Uitați-vă, puneam pâine ori mălai pe o scândură, acolo pe terasă, unde vedeți mușcatele, și veneau vrăbiile. Se obișnuiseră. Și când scoteau o nouă serie de pui și puteau deja să zboare, vrăbiuța aducea pe rând câte unul cu caș la gură și îi rupea bucățele de pâine, dându-i-le în cioc. Și-acum, vedeți, vin și ciugulesc de pe masă, nici nu se sinchisesc de noi.
     – E aproape, domnule, adaugă soțul. Și nu te costă nimic. Întâi am pus prin străchinuțe niște bombonele pentru copii, având grijă să fie proaspete. Pe urmă, colo în foișor, pe o masă de lemn, am lăsat niște unelte și chiar jucării: o vioară făcută dintr-un cocean de porumb, un lemn cu o formă sau alta. Și-abia vin – mulți au copii – și-i vezi că nu se mai desprind de-acolo și meșteresc. Anul trecut am adus și un strung de prelucrat lemnul. Am fost maistru la o uzină mecanică, la Cugir, și știu cum se lucrează cu el. E o bucurie să-i vezi lucrând sau cioplind în lemn. Doi băieți mi-au copiat modelul de la poartă și l-au cioplit pe stâlpii de lângă scară. Copii de asfalt. Noi n-am avut rude la oraș, însă acum avem. Vin și ei dacă suntem nași, ne cheamă când au un botez sau o nuntă, își lasă copiii la noi când pleacă în străinătate. Suntem deja ca în familie.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe