Chiar dacă studiile
din ştiinţele sociale şi psihologia familiei ne arată că cea mai importantă
resursă pentru omul secolului XXI sunt relaţiile interumane, majoritatea adulţilor
deţin ample informaţii despre cum să salveze un copil în situaţii de urgenţă,
dar ştim relativ puţine despre cum să salvăm conectarea dintre un adult şi
copil, cum să reparăm o ruptură relaţională sau cum să ne exprimăm fără să
rănim. Noi, românii, avem nevoie de o solidă educaţie pentru relaţionare. În acest sens, Asociaţia Multiculturală de Psihologie şi
Psihoterapie şi Otilia Mantelers, alături de partenerii săi printre care se numără
şi Centrul Naţional de Studii pentru Medicina Familiei, vor aduce în România
doi experţi de renume internaţional în psihoterapia de familie şi cuplu.
Harville Hendrix şi Helen LaKelly Hunt (foto), promotorii teoriei şi
terapiei Imago, vor susţine la Bucureşti pe 23 şi 24 mai, două ateliere de
excepţie dedicate profesioniştilor în sănătate, părinţilor şi adulţilor
interesaţi de creşterea copiilor şi importanţa sănătăţii relaţionale. Pentru
detalii accesaţi: www.harville-helen.ro
Esenţa
parenting-ului
Parenting-ul s-a
transformat în ultimele două decenii într-o adevărată ştiinţă, educarea şi creşterea
copiilor nu se mai fac „după ureche“, avem multe teorii şi strategii de
parentaj bine susţinute ştiinţific, care pot ajuta orice copil să înflorească emoţional,
relaţional şi cognitiv. Important este ca părintele să-şi dorească să descopere
aceste strategii de relaţionare şi să renunţe la inconştienţă şi zona de
pseudoconfort. Însă în acest proces de schimbare părinţii au nevoie de mult
sprijin din partea specialiştilor în sănătate.
Parentajul eficient
implică deţinerea unor informaţii validate ştiinţific, în special despre
nevoile de dezvoltare ale copilului, despre dezvoltarea şi funcţionarea
creierului uman, dar şi despre cultivarea stării de bine la nivelul întregii
familii. Eforturile investite în procesul personal de autocunoaştere şi
dezvoltarea personală îi influenţează direct pe copiii noştri, care vor avea
astfel cadrul optim pentru a creşte liberi de tiparele transgeneraţionale. Ei
vor deveni mai sănătoşi şi mai fericiţi, având de cheltuit, la vârsta adultă,
mai puţine resurse pentru a-şi vindeca rănile din copilărie. Provocările
rolului de părinte sunt nenumărate, însă printre cele mai frecvente se numără
lezarea sau rănirea relaţională, element care se moşteneşte de la o generaţie
la alta – de cele mai multe ori părinţii îşi lezează copiii în aceeaşi etapă a
dezvoltării în care au fost şi ei răniţi în copilărie.
Oamenii devin părinţi
pentru a satisface nevoile de supravieţuire ale copiilor şi pentru a trăi
bucuria de a-i creşte. Dar de cele mai multe ori nu au şi cunoştinţele adecvate
despre cum să satisfacă aceste nevoi. Blocajul pe care oamenii îl resimt în
relaţia parentală oglindeşte punctul lor de creştere psihologică – majoritatea
constatăm că ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi atât în relaţia de cuplu cât
şi în relaţia parentală, deoarece aceste dificultăţi izvorăsc din aceeaşi
problemă psihologică.
Pentru ca un părinte
să vadă şi să satisfacă nevoia unui copil acesta trebuie să conştientizeze ce
nu a primit de la proprii părinţi şi să găsească o strategie de a-şi recupera
deficitul. Doar atunci când începem acest proces de autovindecare ne eliberăm
de constrângerea autoapărării constante.
Parenting
inconştient vs. parenting conştient
Stilurile de parentaj
tind să alterneze pe un continuum, în care la o extremă se află părintele
supraimplicat şi la o alta părintele neimplicat. Părinţii distanţi sau
neimplicaţi au avut, cu mare probabilitate, un părinte dominant care promova de
asemenea un stil de parentaj ignorant. Deseori, un părinte cu acest obicei este
numit „minimizator“. Părinţii „prea“ implicaţi sunt adesea crescuţi în familii
în care părintele dominant era la rândul său supraimplicat. Pot fi uşor numiţi
„maximizatori“. Majoritatea oamenilor sunt mai cu seamă, o mixtură a celor două
tipologii. Însă, chiar dacă nu există o clasificare de genul „alb“ sau „negru“
cei mai mulţi ne recunoaştem ca fiind mai degrabă „minimizatori” or
„maximizatori”. Un părinte „maximizator“ îşi exprimă energia emoţională şi
comportamentală mai intens în comparaţie cu părintele „minimizator“. Niciunul
dintre aceste stiluri de parenting nu este centrat pe nevoile copilului, ambele
fiind expresii ale unui parentaj focusat pe nevoile adultului – parenting inconştient.
Stilul „inconştient“
de parentaj este o variantă în care părintele cade în capcana iluziei conform
căreia răspunde nevoilor copilului, dar în fapt încearcă cu ardoare să-şi
vindece propriile răni emoţionale.
Elementul central al
conectării părinte-copil este angajamentul spre a deveni mai conştienţi – de
noi înşine; de persoana copilului şi de maniera în care modelele mentale inconştiente
ne influenţează alegerile şi comportamentele. Atât realitatea vieţii, cât şi
studiile longitudinale ne arată că părinţii conştienţi se descurcă mai bine,
deoarece au fost curioşi să descopere ce se ascunde în universul interior şi,
fără prejudicii, să înţeleagă legătura dintre rănile provocate în trecut şi
funcţionarea lor din prezent. Aceştia au fost capabili să treacă peste
impulsurile de autoprotecţie în favoarea unor răspunsuri care sunt mai puţin
centrate pe ego şi mai mult focusate pe relaţionare. A învăţa să trăim în acest
fel necesită mult efort. Este un stil de viaţă nefamiliar celor mai mulţi adulţi
şi adesea extrem de dificil. Dar recompensele care apar favorizează
descoperirea sensului vieţii. Când ne permitem să recunoaştem conturul propriei
istorii emoţionale şi forma interacţiunilor familiale din prezent, noi avem
acces la putere – ne putem vedea aşa cum suntem în esenţă şi îi putem vedea pe
copii pentru ceea ce sunt cu adevărat. Putem evita mai uşor greşelile şi deveni
mai competenţi pentru a acţiona în favoarea a ceea ce ne dorim pentru noi înşine
şi pentru copiii pe care-i iubim.
În procesul de asumare
a conştientizării este important să analizăm felul în care: 1) am fost crescuţi;
2) cum ne creştem noi copiii; 3) cum funcţionăm în relaţiile de cuplu sau alte
relaţii intime şi cum ne afectează asta relaţia parentală; 4) ce conţine planul
nostru pentru schimbare.
Grija
faţă de copil şi grija faţă de sine
Un alt element-cheie
al parentajului sănătos este şi următorul enunţ: dacă vrem să avem mai bine
grijă de copiii noştri, trebuie să avem mai bine grijă de noi înşine. Mai
exact, a urmări starea de bine a copilului, înseamnă a urmări şi starea de bine
a părinţilor. Aceştia au nevoie de introspecţie, auto-reflecţie şi sprijin
pentru a sorta ceea ce au descoperit. Astfel îi vor putea oferi copilului ceea
el are nevoie şi anume şansa de a deveni o identitate autonomă şi independent,
care la nevoie poate cere sprijinul celor dragi.
În tabelul alăturat
sunt descrise principalele stadii de dezvoltare a copilului în relaţia cu
părintele (ataşament, explorare, identitate, putere, grijă), nevoile de
dezvoltare care însoţesc fiecare etapă, problemele care pot să apară şi
modificările în structura de personalitate.
Astfel, în etapa de
ataşament, copilul are nevoie de disponibilitate şi căldură. Dacă părinţii nu
pot să-i satisfacă copilului aceste nevoi, cu o mare probabilitate la vârsta
adultă acesta va avea numeroase dificultăţi de relaţionare caracterizate în
special printr-o dependenţă/agăţare sau evitare/ocolire la nivel relaţional.
Etapa de explorare
atrage după sine prima mare aventură a copilului, în care acesta începe să
cunoască lumea şi vrea să le împărtăşească părinţilor ceea ce a descoperit.
Dacă părinţii împiedică explorarea sau răspund prin şantaj emoţional faţă de
nevoia copilului, riscurile sunt de a ajunge un adult distant sau, din contră,
fuzional.
Dezvoltarea identităţii
este asigurată prin comportamentele de oglindire, prin care părintele validează
rolurile pe care copilului şi-le asumă în procesul de autodescoperire,
oferindu-i astfel posibilitatea de a se trăi pe sine. Lipsa de oglindire poate duce
la o structură rigidă (adultul care le ştie pe toate) sau difuză (adultul care
simte că doar părerea celorlalţi contează).
Siguranţă,
structură, suport
Stadiul de competenţă şi
putere corespunde cu etapa de preşcolaritate. Atunci este important ca părinţii
să transmită cât mai mult feedback pozitiv, să-şi exprime aprecierea prin
afirmaţii de genul „te descurci atât de bine la mersul pe bicicletă“ şi să
continue să oglindească noile achiziţii ale copilului pentru ca acesta să
ajungă un adult încrezător şi echilibrat. Rănile emoţionale şi psihologice
cauzate în această perioadă facilitează competitivitatea şi criticismul sau
pasivitatea şi manipularea.
Debutul şcolii
corespunde cu dezvoltarea abilităţilor de grijă faţă de ceilalţi, atunci când
copiii au nevoie ca părinţii să le faciliteze accesul la prieteni şi să
încurajeze contactul cu aceştia pentru a evita extremele de genul: structuri de
personalitate singuratice sau extrem de grijulii (tipar care defineşte
majoritatea specialiştilor în sănătate).
Deoarece este extrem
de dificil pentru un părinte să ofere ceea ce nu a primit la rândul lui în
copilărie. Din această perspectivă avem nevoie să creştem, să ne depăşim
punctele vulnerabile şi să-i ferim pe copiii noştri de un traseu de viaţă
despre care ştim că nu este eficient. Însă la fel de multă nevoie are un copil şi
de „cele trei stele“: siguranţă, structură, suport. Atenţia este greu de
oferit, deoarece aceasta nu trebuie să fie nici prea multă şi nici prea puţină,
echilibrul este cheia în tot ceea ce înseamnă inteligenţă relaţională.
Avem mare nevoie ca
părinţii din România să ţină cont de vârsta copilului şi de nevoile specifice
acestuia atunci când iau decizii în legătură cu schimbările din familie.
Deoarece la o vârstă mică prea multă structură poate să dăuneze, pe când la o
vârstă mai mare prea multă permisivitate poate să fie extrem de periculoasă.
Informaţii valoroase în acest sens ne vor oferi Harville & Helen, la 24
mai, în cadrul atelierului „Dăruieşte iubirea care vindecă“.
