După un număr de ani de practică în cabinetul de psihiatrie apar nişte indici care sugerează, poate nu întotdeauna suficient de clar, realitatea unei materii axiomatice. Începem cu o constatare comună, şi anume cu aceea că medicamentul acţionează şi ca agent psihoterapeutic. Astfel, constatăm că mulţi pacienţi relatează o ameliorare, indiferent de clasa de psihotrope care li se administrează. La unii chiar lucrurile apar ca şi cum pilula ar deschide uşa psihoterapiei. Mai mult, există un consens care afirmă că specificitatea acesteia este o iluzie. Oricare metodă, la un moment dat şi la un anume pacient, este eficientă sau nu. Cunoscuta „theory of mind“ apărută la începutul secolului al XXI-lea a mai adăugat, la mulţimea şi aşa impresionantă de psihoterapii, o metodă pe care o ilustrăm prin următorul caz clinic. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.

   O întrebare firească dacă luăm în consideraţie faptul că termenul de sănătate mintală (SM) a depăşit larg sfera medicală, devenind un bun comun, că – profesionişti sau nu – cei care-l folosesc nu-i atribuie întotdeauna acelaşi înţeles, deoarece are mai multe accepţiuni, dar mai ales că psihiatrii poartă „haina“ sănătăţii mintale de parcă ar fi principalii săi proprietari. (...)

 

  

  Recent, a sosit la redacţie volumul IV al culegerii ORIENTĂRI ŞI PERSPECTIVE ÎN GĂNDIREA PSIHIATRICĂ ROMĂNEASCĂ, apărut la Editura Universităţii din Oradea, 2010, avându-i coordonatori pe dnii prof. dr. Gavril Cornuţiu şi prof. dr. Dragoş Marinescu. Lucrarea a văzut lumina tiparului, cu sprijinul generosului sponsor, firma Pfizer.

  Volumul masiv, de 500 de pagini, în condiţii grafice onorabile, îşi propune şi reuşeşte să prezinte cititorului lucrări valoroase ce compun un amplu tablou al Psihiatriei actuale româneşti din mai multe centre universitare ale ţării. (...)

   Pentru decizia psihiatrului din deceniile trecute, aflat în faţa unui pacient acut, nu exista altă alternativă decât internarea în spital. Familia solicita medicul la domiciliu şi rămânea de obicei surdă la încercările de a institui un tratament acasă, convinsă de imposibilitatea impunerii acceptării lui. Se mai adăuga şi agitaţia contagioasă emanată de psihoză aşa că volens-nolens specialistul completa un bilet de trimitere în spital, de multe ori fără a aştepta un minim accept al bolnavului, pentru cazul când nu era convingătoare periculozitatea crizei. Spitalul gestiona în acest fel majoritatea asistenţei psihiatrice, dar constituia în acelaşi timp un eveniment traumatic de neuitat pentru pacient. (...)

   Ultimul număr al REVISTEI ROMĂNE DE PSIHIATRIE A COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI, din anul care s-a încheiat (vol. 3, nr. 2, 2009) este dedicat în principal influenţelor pe care psihanaliza le promovează în practicarea psihiatriei antematurităţii. Editorialul lămureşte că psihanaliza cunoscută şi însuşită de către neuropsihiatru poate constitui un „link“ între medic şi pacient. Primul îşi îmbogăţeşte instrumentele de înţelegere a cazurilor care i se prezintă, iar cel de-al doilea se simte influenţat într-un mod unic uman, ajutat fiind astfel să astupe prăpastia dintre boală şi normalitate. Psihanaliza – de la copil la adult Eul şi defensele (dr. Alexandru Trifan) prezintă o clasificare a principalelor mecanisme de apărare a Eului împotriva anxietăţii. Ele sunt urmărite longitudinal pentru a identifica „vârful aisbergului“ la adult. (...)