Metodologia actuală a cercetării clinicofarmaceutice este focalizată în cvasitotalitate pe fenomenologia atomo-celulară: porneşte de la premisa că omul este un fel de „maşină chimică“, ale cărei defectare (îmbolnăvire) şi reparare (vindecare) se realizează prin intervenţii ce produc modificări aproape exclusiv chimice. Da, putem privi omul viu şi ca pe o maşină chimică adaptabilă la mediu şi capabilă de autoreparare (prin complexe mecanisme chimico-cibernetice cunoscute azi, în bună măsură). Prin medicamente se vrea – şi adesea se reuşeşte – a fi ajutate mecanismele de autovindecare (varianta superioară a dictonului „medicus curat, natura sanat“). (...)