Fiinţa tuturor există dintotdeauna şi se
va păstra mereu în bucăţile de conştiinţă care trec de la felul care a
fost la obiceiul care este şi, în sfârşit, la simţămintele care vor fi,
într-o linie fără început şi fără sfârşit.
Tristeţile sunt aceleaşi, numai că, uneori, fiind prea multe, tulbură
mintea şi indiferenţa ei luminată în trecerile succesive peste
statornicia sufletului de amintiri, nemuritor şi neschimbat. Şi atunci,
noi cei ce observăm, avem dreptul să chemăm, din cea mai ascunsă memorie
a lumilor care au fost înainte, acele reminiscenţe ce sclipesc asemenea
micilor valuri ale dimineţii mării. Astfel, aşezăm o coajă de lumină
între claritatea senină a lucidităţii şi întunericul tulbure al
spaimelor adânci.
Iată însă că, fără
un motiv serios, fără ca să fie vorba de o boală anume, felul de a fi
se încarcă de un rău nedefinit şi fiinţa se îmbolnăveşte.
Sentimentele fireşti se pot îmbolnăvi din prea multă sau prea puţină
tărie. Această boală poate fi o stare de neîndurare atunci când gustul
dorului este prea dulce sau prea amar, născând prea puţină speranţă sau
prea multă încredere. Ca în toate bolile cronice, remediile sunt
multiple şi niciunul tămăduitor. Printre acestea sunt consumarea
senzorială a sentimentelor, uitarea lor sau, ceea ce este mai uşurător,
însemnarea lor în vorbe. Însemnele sentimentelor pot fi multiple, dar de
multe ori sunt învăluite în ceaţă sau umflate de nemăsurarea limbajului
nostru cotidian. Administrarea leacurilor se face în prezenţă sau
absenţă. În prezenţă, leacul este de obicei deformat datorită
timidităţii reacţiei de prestanţă sau jenei. În absenţă, sentimentele se
autoîntreţin, se combină cu imaginaţia şi nasc mari portrete de
încântare. Îmbolnăvirea gândurilor sănătoase se produce atunci când
acestea sunt înlănţuite, se izbesc de pereţii umezi ai imposibilului
până ce cad pe pământul rece al certitudinilor. Zgomotul făcut de
izbiturile lor surde molipseşte incantaţia elanurilor, făcându-le de
neînţeles. Rupând una câte una ancorele care le leagă de imobilitatea
perspectivei, gândurile descătuşate, înaripate de lipsa de constrângere,
pornesc la asaltul altitudinii, dar sunt repede purtate în derivă de
vânturile înălţimilor. Confuze, ameţite de aerul rarefiat al
nehotărârii, se topesc în soarele albastru al fără-limitei, regretând cu
ultima picătură de rouă îmbrăţişarea luminii.