Mărturisesc că sunt genul de spectator prost: merg la teatru ca să îmi placă, nu îmi arog calităţi de superestet, consider actorii din principiu prietenii mei.

Ca să încrunt sprânceana trebuie ca lucrurile să îmi displacă profund, altminteri nu iau aerul decepţionat, nu zâmbesc superior și trist, nu declar teatrul românesc în colaps.

Pur și simplu, merg la teatru, dacă vreţi, ca o formă de autorespect, dar, în egală măsură, merg să mă bucur sau să îmi pun la treabă neuronul sensibil la catharsisul generat de scenă.

Buuun, acum, pot purcede liniștit la a vă mărturisi satisfacţia de a fi fost prezent, în cocheta Sală mică a Teatrului Metropolis, la reprezentaţia spectacolului Sindromul Rodomonte, în interpretarea
studenţilor masteranzi ai UNATC „I.L. Caragiale” din București.

Un spectacol-demonstraţie (participant în anul 2021 la Festivalul Internaţional al Școlilor de Teatru), construit în jurul unor pretexte clasice, dar angajate în rezolvări inedite, inteligent plasate între subtilitatea umorului britanic și abordarea clasic-italienească.

A rezultat o „canava dell’arte” care a bucurat un public viu, prietenos, dispus la a-l înţelege pe misteriosul Rodomonte (un fel de Capitano incert) ca pe un Godot fanfaron, canava a cărei universalitate populară era mărturisită inclusiv prin replicile actorilor, declamate în – sper să nu uit nimic – română, italiană, franceză, engleză, spaniolă, rusă, maghiară, turcă și coreeană (sau japoneză?, iertat fie-mi dubiul).

Un mozaic narativ

În tot acest amalgam de dialecte, lupte scenice, dansuri, cântece și măști, spectacolul apare ca un mozaic al cărui fir narativ dispare, pentru a lua loc lazzi-ul fie el fizic, fie verbal (nu se poate? – ba uite că se poate!).

Și acest proces are loc pentru că există credinţă și asumare în jocul acestor tineri artiști. În absenţa lor, construcţia spectacolului nu ar fi putut fi una solidă, iar propunerea poate că nu ar fi rezistat.

Un produs teatral care, de multe ori, mută tinereţea din scenă în sală. Pentru că da, s-a râs mult și generos la spectacol, publicul, nedumerit la început, a „întors armele” și s-a bucurat împreună cu actorii de această demonstraţie stilistică gândită și realizată de specialistul genului Mihai Gruia Sandu.

Una care, poate, ar trebui vizionată de orice director de teatru în căutare de proaspăt absolvenţi (în acest sens, este absolut lăudabil demersul colaborării între UNATC și Teatrul Metropolis).

Pentru că, în vria naturalistă care a cuprins învăţământul românesc al ultimilor ani, spectacolul reprezintă o etalare a calităţilor histrionice ale unei echipe de tineri. Tineri pe care, deși au în mod evident date și calităţi diferite, nu cred că ar fi nici util și nici corect ca, în acest moment al dezvoltării lor artistice, să îi evidenţiez individual în vreun fel.

Așadar, ne-a bucurat în acest spectacol echipa de studenți formată din Ana Baciu, Andrei Ionescu, Armand Crișan, Aurelian Culea, Bianca Andrieș, Diana Dănilă, Francesca Fülöp, Gabriel Hrițcu, Ioana Brumar și Mădălina Borș. Pentru conformitate, asistența regiei îi aparține Ioanei Rufu, coregrafia Marianei Gavriciuc, scenografia Andreei Burlacu și Mariei Pană, pregătirea muzicală Mariei Ciută, iar excepționalele măști sunt create de Stefano Perocco di Meduna.

În concluzie, vă sfătuiesc să staţi cu ochii pe programul Teatrului Metropolis, să vedeţi când este programat spectacolul „Sindromul Rodomonte”. Mergeţi să vedeţi niște tineri actori dintre care e posibil ca unii să aibă un traseu care să vă pună în postura ca, peste ani, să vă mărturisiţi șansa de a fi văzut debutul unei vedete a teatrului românesc.

Citiți și: Povestea ciudată a unui psihiatru și a pacientului său