Parcă nicicând nu s-a discutat mai mult
despre forţa de muncă în sănătate. Deşi situaţia nu e deloc nouă, nicio soluţie
nu a fost identificată pentru a gestiona în vreun fel plecarea din ţară a
medicilor, în special. Deşi putem număra câteva tentative de planificare a unor
strategii, nu avem încă nimic concret. Din numărul anterior al săptămânalului
„Viaţa medicală“ am aflat mai multe informaţii despre un proiect care îşi
propune să atenueze situaţia salarizării medicilor. Totuşi, după ce îl
parcurgi, ai impresia că îţi scapă ceva. Ajungi să te întrebi cum va reuşi
proiectul – în cazul în care va ajunge să fie implementat – să contribuie la
motivarea medicilor să rămână în ţară. Textul propunerii se bazează
preponderent pe supoziţii, nu pe o analiză realistă a nevoilor, şi adresează
doar un simptom, fără măcar a avea ambiţia să elucideze etiologia.
Dacă vrem ca problema migraţiei medicilor să
fie gestionată, avem nevoie un efort concertat din partea tuturor celor în măsură
să contribuie cu ceva la discuţie – reprezentanţi ai medicilor, ai iniţiatorilor
de politici, ai universităţilor, ai pacienţilor. Dar, mai presus de asta, avem
nevoie de lideri. De acei oameni care să ducă înainte această cauză, care să nu
poată dormi ştiind că sunt atâtea deficienţe de rezolvat, atâtea aşteptări de
împlinit. Aceia care au puterea să lupte au competenţa să exprime o opinie şi tăria
să nu se compromită pe drum.
Momentan asistăm la un simulacru de
leadership. Am văzut, de-a lungul timpului, eforturi oneste şi altele mai puţin
oneste, abordări diplomate sau ameninţări făţişe – urmate de uitare. Comitete,
comisii, pacte, Ministerul Sănătăţii, alte ministere, CNAS, CMR. Rezultatul?
Nimic. Medicii pleacă în continuare. Mai mult, numărul de candidaţi la
universităţile de profil a crescut constant în ultimii ani şi probabil această
apetenţă sporită pentru o carieră de medic nu se datorează situaţiei excepţionale
a spitalelor din România, salariilor apetisante sau statutului social pe care a
ajuns să îl aibă medicul în România. Mai degrabă, are de a face cu perspectiva
practicării medicinii într-una din ţările vestice, pentru un salariu de
aproximativ zece ori mai mare decât în România, într-un sistem căruia îi pasă
de medici şi pacienţi deopotrivă. Un sistem cu adevărat centrat pe pacient,
carevasăzică.
Avem nevoie de lideri, nu de şefi. Pentru că
un şef e vremelnic. Pentru că un şef ajunge acolo printr-o serie de circumstanţe
politice. Iar somnul lui, dacă e chinuit de ceva, atunci e chinuit de
eforturile de a rămâne şef cât mai mult, nu de viziunea schimbării. Sigur, un şef
poate ajunge lider. Dar are nevoie de mult timp pentru a convinge că are
competenţa necesară, că poate să-i inspire pe cei cu care şi pentru care
lucrează şi că are autoritatea morală asupra lor. Viteza cu care şefii din
sistemul nostru se schimbă nu a permis încă vreunuia luxul de a se angaja pe
drumul anevoios al leadership-ului autentic. Ministrul Bănicioiu a dat dovadă
de curaj când a decis să rearanjeze piaţa medicamentelor. Timpul va dovedi însă
dacă ministrul îşi va duce curajul până la capăt.
Un lider este un individ care nu se mulţumeşte
cu statu-quoul şi îl contestă. Avem nevoie de lideri care să conteste
statu-quoul la toate nivelurile – în instituţiile care iniţiază politici, în
cele care le implementează, în sănătate publică, în managementul instituţiilor
de sănătate, în universităţi, în spitale, în medicina primară. Sună complex,
radical şi departe de unde suntem noi astăzi? Aşa şi este. Probabil de aceea nu
vom vedea schimbări semnificative în sistemul nostru de sănătate în următorii
câţiva ani buni. Dar va veni un timp când sistemul va fi populat în mod organic
cu lideri autentici, oameni animaţi de aceeaşi viziune, cu trăsăturile necesare
pentru a o transforma în realitate.
