Recunoscută drept politică prioritară de către OMS și la nivelul
Uniunii Europene, promovarea activității fizice pentru sănătate este încă un concept
necunoscut și astfel neutilizat în politicile de promovare a sănătății din România.
Pionierescul „sport de masă” și mai des utilizatul în ultimii ani „sport pentru
toți” sunt concepte care descriu acele proiecte și programe desfășurate de entități
publice, organizații private sau neguvernamentale, de promovare a sportului în rândul
populației. Utilizarea acestor concepte și materializarea lor nu sunt însă corecte
sau cuprinzătoare pentru ceea ce ar trebui să însemne cu adevărat o politică națională
de promovare a sănătății prin intermediul activității fizice într-o țară membră
UE, în 2017. La zece ani de la aderare, România este statul membru cu unele dintre
cele mai sărace și puțin dezvoltate infrastructuri și servicii de sănătate din Uniune,
dar care în același timp prezintă caracteristici demografice (îmbătrânirea populației),
de morbiditate (obezitate și boli asociate) și comportamentale (sedentarism, consum
de toxice) similare sau chiar depășind unele țări vestice.
De ce este importantă utilizarea conceptului de activitate fizică
pentru sănătate (AFpS) în detrimentul sportului pentru toți? Definiția OMS a activității
fizice include toate acele activități care presupun un efort al musculaturii scheletice;
munca pe lângă casă, mersul pe jos sau pe bicicletă în scop de transport (spre sau
de la locul de muncă sau școală), serviciul care presupune efort fizic, joaca copiilor,
toate aceste activități, deși nu au ca prim scop efectuarea unui efort fizic, nu
sunt planificate și structurate în acest sens, dar au același efect. Traducerea
acestei diferențe conceptuale la nivel instituțional și de politică publică presupune
faptul că autoritățile publice nu trebuie să se îngrijească doar de infrastructura
de practicare a sporturilor, ci și de mediul înconjurător: amenajarea de parcuri
și spații de joacă îndeajuns cantitativ și calitativ și distribuite uniform, de
trotuare și piste de biciclete sigure pentru pietoni și bicicliști sau asigurarea
unor locuri de muncă (în domeniul de stat și cel privat) unde angajații sunt încurajați
să fie activi. Activitatea fizică pentru sănătate (health enhancing physical
activity – HEPA), concept dezvoltat în cadrul OMS, este în prezent utilizat
la nivel mondial pentru organizarea și implementarea de programe și servicii publice
integrate de promovare a sănătății prin intermediul activității fizice.
De ce activitatea fizică pentru sănătate este inexistentă la nivel
de politică de stat în România iar sportul pentru toți este privit cu atâta indiferență?
Dintr-un buget total alocat federațiilor sportive naționale pe anul 2017 de aproximativ
95 de milioane de lei, Ministerul Tineretului și Sportului a alocat Federației Române
Sportul pentru Toți, care ar trebui, în teorie, să promoveze prin structurile proprii
județene, sportul în rândul unei populații de 19 milioane de persoane, 540.000 de
lei, puțin peste bugetul alocat, spre exemplu, Federației Române de Gimnastică Ritmică
– 470.000 de lei sau FR de Popice – 320.000 de lei și mult sub cel alocat FR de
Schi Biatlon – 2.680.000 de lei. Răspunsul nu este simplu sau direct, iar explicațiile
sunt multiple: lipsa de cultură a populației în ceea ce privește importanța practicării
activității fizice și rolul statului de a asigura infrastructura și serviciile necesare;
atâta timp cât populația (indivizi și societate civilă) nu va resimți și exprima
nevoia de spații verzi, de terenuri de sport și de joacă, de infrastructură pentru
transport activ, de facilități pentru a face mișcare la locul de muncă, guvernanții
nu au nicio constrângere și niciun stimulent de a acționa în această direcție; lipsa
culturii și a cunoștințelor persoanelor interesate din domeniul sportului în privința
importanței practicării activităților fizice în rândul populației combinată cu interesul
primordial al acestora pentru sportul de performanță; mai toate conducerile MTS
(cel puțin) din ultimii zece ani, foști sportivi de performanță, au fost interesate
în principal de revigorarea sportului de perfomanță, domeniu pe care îl cunoșteau
și îl îndrăgeau și care, prin prisma unor potențiale rezultate, aduce importante
beneficii de imagine ministerului de resort și guvernanților, în general. În acest
context „sportul de masă” a fost de interes numai din perspectiva asigurării bazei
de selecție pentru sportul de performanță. Se adaugă: lipsa responsabilității legale
și a interesului minim din partea sectoarelor sănătate, educație, transport și a
administrațiilor publice locale pentru acest domeniu; în absența unor obligații
clare și a instituționalizării și bugetării promovării activității fizice în rândul
populației, inițiativele pornite dinspre aceste sectoare au fost izolate, discontinue
și fără un impact pe termen lung asupra dezvoltării unei culturi a mișcării în România.
În plus, absența unei strategii naționale intersectoriale (funcționale!) de promovare
a sănătății prin intermediul activității fizice limitează și aportul pe care societatea
civilă, din ce în ce mai prezentă în acest domeniu, îndeosebi prin competiții de
alergare, profitabile financiar și mult dezvoltate în ultimii cinci-șapte ani, l-ar
fi putut avea în cadrul unei dezvoltări organizate a acestui sector. Spre deosebire
de fumat, consum de alcool sau de droguri, lipsa activității fizice nu prezintă,
cel puțin la nivelul percepției publice, dar chiar în rândul specialiștilor în sănătate
publică, aceeași amenințare asupra sănătății, cuantificabile și ușor de prezentat
și demonstrat în argumentarea necesității unor politici publice de contracarare.
Un aspect pe cât de subiectiv, pe atât de relevant este percepția sportului și a
activității fizice în general la nivelul populației ca o activitate ludică de importanță
redusă, secundară multor alte activități atât în programul adulților, cât și în
cel al copiilor. Importanța și efectele asupra dezvoltării organismului și menținerii
unei sănătăți optime sunt puțin cunoscute sau sunt desconsiderate.
Lipsa unei culturi a sănătății în general și a importanței unui stil
de viață activ în rândul populației, dezinteresul personal și de grup, precum și
dezorganizarea la nivel de sistem au condus la starea de fapt din România: absența
unui concept public acceptat de promovare a sănătății prin intermediul activităților
fizice și a politicilor consecutive, cu consecințele de rigoare – o populație în
general sedentară, din ce în ce mai mulți copii și tineri supraponderali și obezi
și rate din ce în ce mai ridicate de evenimente cardio- și neurovasculare la populația
de adulți tineri.
