Leziunile suferite de copii ca urmare a
unor accidente reprezintă una dintre principalele cauze de morbiditate și
mortalitate pentru populația pediatrică. Aceste leziuni pot duce la
dizabilități, astfel că afectează copilul și familia pe termen lung (în cazul
accidentărilor majore). Accidentările minore se rezumă la costuri medicale,
traume, frică și cresc proporțional riscurile de a suferi alte accidente.
Interesant este că un copil accidentat este un indicator pentru riscul crescut
de accidentare al celorlalți copii ai familiei (surori/frați) (1).
Datele disponibile la nivel european arată
că rata de spitalizare a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 ani
reprezintă 19% din totalul de traumatisme tratate în spitale, în timp ce
tinerii reprezintă doar 12% din totalul populației din Uniunea Europeană (2).
La nivel național, în 2013, leziunile traumatice și cauzele externe ale
acestora au fost a doua cauză principală de deces și clasă de boală
înregistrată în rândul copiilor până la 19 ani, cu 21,4% din totalul de decese,
după afecțiunile perinatale (22,7%) și înainte de bolile aparatului digestiv
(19,9%) și bolile aparatului circulator (15,5%) (2). Dacă ne uităm doar la
populația de adolescenți și tineri, pentru grupa de vârstă 15–19 ani, leziunile
traumatice și cauzele externe ale acestora sunt cauza principală de deces în
România, conform datelor Institutului Național de Sănătate Publică (2). Destul
de grav pentru niște afecțiuni care pot fi reduse prin prevenție. Leziunile
sunt o problemă de sănătate publică și consecințele acestora pot fi reduse
considerabil. Una dintre puținele resurse disponibile la nivel național cu
privire la situația accidentelor în rândul copiilor în România și cum pot fi
ele reduse, este Raportul pentru siguranța copiilor (Child Safety Report Card
2012 – Romania). Prin intermediul acestuia, se încurajează implementarea unor
soluții multidisciplinare care să reducă semnificativ numărul de leziuni
traumatice suferite de copii ca urmare a accidentărilor (3).
Este nevoie de un efort colectiv, iar cele
mai bune rezultate în diminuarea numărului de leziuni a putut fi observat după
modificări de politici și implementarea acestora, modificări ale mediului în
care cresc și învață acești copii, îmbunătățirea cunoștințelor părinților
pentru a preveni și a acorda primul ajutor în caz de accident și pregătirea de
personal calificat în oferirea de informații părinților. În multe țări, acest
personal calificat provine din rândul personalului medical. Sunt țări unde
există ocupația de public health nurse (Canada) sau practice nurse
(Marea Britanie), dar peste tot există și medicina de familie (cu roluri și
definiții diferite, dar asemănătoare). Medicii de familie povestesc și îi
învață pe părinți și aparținători regulile de bază în siguranța și sănătatea
copiilor, despre tot felul de sisteme de siguranță ca să împiedice accidentarea
acasă, despre siguranța auto (scoici, scaune auto și înălțătoare), despre
prevenția terțiară (ce facem în cazul unei leziuni, cum curățăm o rană, când e
nevoie de vaccinul antitetanos) și multe altele. Lista e lungă, dar necesară,
având în vedere că majoritatea copiilor care au nevoie de îngrijiri medicale de
urgență în urma unei leziuni suferite sunt cei cu vârsta sub 4 ani. Majoritatea
accidentelor suferite (60%) se întâmplă acasă, iar 13% sunt accidente rutiere
(4). Implicarea medicilor de familie în prevenirea leziunilor ar duce la
reducerea numărului de pacienți la unitățile de primiri urgențe, respectiv
reducerea costurilor în sistemul medical. Ar crește și legătura dintre medic și
pacient și încrederea pe termen lung în medicul de familie, deoarece ar fi mai
implicat în prevenție, nu doar în tratare. Cu eforturi și costuri minime, am
putea începe educarea medicilor de familie în această direcție, pentru a avea
copii mai sănătoși.
