Migrația internațională este un fenomen social cu implicații profunde pentru societatea românească. Cu aproximativ 3,5–4 milioane de persoane care locuiesc temporar sau permanent în afara granițelor, România reprezintă țara de origine a unuia dintre cele mai importante fluxuri migratorii din Europa (1). Efectele migrației românești, fie ele pozitive sau negative, au fost discutate atât în sfera academică, cât și în presa națională/internațională sau tratate ca subiect în filme documentare. Însă, dacă fenomenul emigrării cetățenilor români a fost intens mediatizat și studiat, migrația cetățenilor străini care aleg să se stabilească temporar sau permanent în România a fost foarte puțin discutată și studiată.

    Oficial, în România trăiau în anul 2017 puțin peste 370.000 de imigranți sau aproximativ 2% din populația locală (2). Dintre aceștia, 68.553 aparțineau categoriei de resortisanți ai țărilor terțe (RTT) – adică persoane care vin din state care nu sunt membre ale Uniunii Europene – și categoriei beneficiari de protecție internațională (BPI) – adică persoane care au obținut azil politic în România (IGI 2018). Indexul Integrării Imigranților din România (IIIR 2017) (3), în curs de apariție, realizat în cadrul proiectului „Centrul Român de Cercetare a Migrației”, arată că 56,57% din aceștia provin din Asia. Cei mai mulți sunt originari din Turcia (13,57%) și China (11,5%) și au venit în România în special pentru studii (65,68%) sau ca să muncească (8,63%). În ciuda tonului catastrofic și a discuțiilor alarmiste cu privire la refugiații care invadează statele Europei de Est, doar o mică parte dintre ei (4,63%) se află în România în calitate de beneficiari de protecție internațională.

    Pe lângă beneficiile pe care imigranții le aduc statelor-gazdă pe termen lung (4), migrația aduce și multiple provocări. Una dintre cele mai importante și totuși rareori adresate provocări este aceea a impactului pe care fluxurile migratorii îl au asupra sănătății publice și asupra sistemului public de sănătate din țările de destinație (5). IIIR 2017 abordează o parte dintre provocările pe care imigranții le aduc sistemului de sănătate din România. Acest studiu colectează date și construiește indicatori care măsoară accesul nou-sosiţilor la serviciile de sănătate din ţara noastră. Unul dintre principalele rezultate este faptul că nu se cunoaște numărul imigranților (BPI și RTT) care locuiesc în România și sunt asigurați medical sau al celor care sunt înscriși la un medic de familie. În ciuda numărului mic de imigranți, instituțiile publice din România nu pot identifica numărul sau tipul de asigurări de care beneficiază aceștia.

    Atunci când este analizată starea de sănătate a imigranților, literatura de specialitate menționează sindromul „migrantului sănătos”. Acesta face referire la faptul că aceia care migrează au o stare de sănătate mai bună, ceea ce îi face mai capabili să se stabilească pe teritoriul unui alt stat. Există totuşi numeroase studii care arată că migranţii și refugiaţii sosesc în statele-gazdă nu doar cu numeroase boli cronice transmisibile și netransmisibile, ci și cu anumite probleme de sănătate mintală, din cauza traumelor și stresului suferite în timpul procesului de migraţie (6). Nedetectarea acestor afecţiuni la timp nu doar că le poate îngreuna viaţa acestora și familiilor lor, ci le poate pune piedici serioase pe parcursul procesului de integrare în ţara-gazdă, împiedicându-i să obţină o bună poziţionare pe piaţa muncii, în acord cu competenţele dobândite (7). Majoritatea imigranților din România intervievați în studiul nostru au declarat că nu au întâmpinat piedici în accesarea serviciilor medicale. Cei care nu le-au putut accesa (20%) au menționat atitudinea ostilă a personalului medical și faptul că nu știau dacă aveau sau nu asigurare medicală. Alte motive includ prețul mare sau timpi de așteptare mult prea lungi. Deși toți imigranții beneficiază de asigurări medicale de urgență și de dreptul de a avea un medic de familie, nu toți știu acest lucru. Chestionarul trimis instituțiilor care se ocupă de imigranții din afara Uniunii Europene reflectă confuzia în care se află mulți imigranți de pe teritoriul României. Astfel, doar câteva instituții județene care țin evidența imigranților au putut spune câți dintre aceștia beneficiază de asigurări de sănătate în județul lor. Această statistică este surprinzătoare, având în vedere că toţi imigranții sunt obligați să fie asigurați. Mai mult, toate agențiile județene de asigurări beneficiază de un sistem unic integrat în care sunt datele acestea, dar se pare că utilizarea acestui sistem este stăpânită doar de angajații câtorva agenții județene.

    În concluzie, studiul nostru arată că sunt deficiențe de ordin birocratic, dar și de atitudine față de imigranți. Acestea ar trebui corectate, pentru o mai bună utilizare a serviciilor medicale. Sistemul public de sănătate din România are nevoie de registre speciale pentru culegerea de date despre problemele de sănătate ale nou-veniţilor. Serviciile de asistenţă medicală trebuie adaptate nevoilor acestor categorii de persoane care au o cunoaștere redusă a sistemului instituţional local și care vin cu probleme de sănătate specifice ţărilor de origine.