Nimic
nu are puterea să scoată în evidenţă evoluţia societăţii umane mai mult decât
evoluţia practicii medicale şi rezultatele sale fantastice. Uităm uneori,
probabil şi pentru că nu ni se aminteşte prea des, că această evoluţie înseamnă
şi progrese importante în abilitatea de a preveni şi trata probleme de sănătate
mintală. Avem azi tratamente ţintite pentru depresie, tulburarea de panică sau
fobiile specifice, şi psihiatri şi psihologi care pot diagnostica şi trata afecţiuni
care în urmă cu 60 de ani reprezentau o condamnare la disfuncţionalitate pe viaţă.
Dar un diagnostic de tulburare mintală aduce cu el şi efectele dure ale
stigmatizării. Mai ales în România.
Stigmatizarea
persoanelor cu tulburări mintale apare ca urmare a faptului că normele
perpetuate într-un grup social încadrează pacienţii cu astfel de probleme
într-un stereotip deviant. Atitudinile membrilor grupului faţă de pacienţi sunt
bazate pe prejudecăţi negative, iar comportamentele faţă de aceştia sunt
discriminatorii. Într-o descriere mai accesibilă a fenomenului de stigmatizare,
Link şi Phelan utilizează metafora NOI vs. EI. NOI suntem cei sănătoşi şi
normali, cei pe care poporul român îi numeşte „întregi la cap“. EI sunt devianţii,
oamenii cu probleme, oamenii în care nu poţi să ai încredere, oamenii cu tulburări
mintale.
Distincţia
care duce la stigmatizare se formează atunci când EI sunt diferiţi faţă de NOI
în privinţa unei caracteristici importante pentru societate. De exemplu,
stigmatizarea persoanelor cu tulburări mintale din Statele Unite pare a fi
bazată pe autonomie şi autocontrol, două valori pe care membrii acestei societăţi
le văd ca fiind cruciale şi, în acelaşi timp, într-un contrast puternic cu
boala mintală. În România nu cunoaştem încă mecanismele, pentru că nu alocăm
timp sau bani subiectului. Gândindu-ne însă la propriile experienţe de
socializare, auzim adesea că „nu se cade“ să te comporţi altfel decât exemplar
în societate, prin urmare orice comportament sau manifestare care se abate de
la funcţionarea normală ne provoacă ruşine.
Ruptura
dintre NOI şi EI se adânceşte şi mai mult din cauză că ne dorim să rămânem în
prima categorie, pe când cea de-a doua devine indezirabilă. Atâta timp cât NOI
îi dezaprobăm pe EI, nu ne dorim să fim în grupul lor, deoarece anticipăm că
vom fi dezaprobaţi la rândul nostru cu aceeaşi prejudecată. Ne spunem adesea că,
la fel ca NOI, şi EI ar putea să aleagă să fie de partea nostră. Ar putea să
facă un efort să nu fie deprimaţi, ar putea să vadă partea bună a lucrurilor,
ar putea să nu mai fie timizi, stresaţi sau furioşi. Ne spunem chiar că părinţii
i-au crescut aşa, că anturajul i-a adus în starea aceasta, că cineva, cândva, a
ales ca EI să fie cine sunt azi. Mai mult, aşa cum arată una din puţinele lucrări
din România pe această tema (Stănculescu, 2008), îi considerăm instabili, cu
potenţial de a deveni violenţi şi vrem ca EI să fie instituţionalizaţi. Vrem
distanţă fizică şi socială şi ne-o dorim pentru că, undeva în adâncul
proceselor noastre cognitive, avem o teamă de a fi contaminaţi de EI.
Desigur,
pe măsură ce citiţi aceste rânduri, vă imaginaţi că această metaforă se aplică
unei societăţi primitive, unui grup de oameni mai puţin educaţi sau fără etică
profesională. Cu toate acestea experimentele comportamentale controlate din ştiinţele
sociale au arătat că procesele cognitive prin care stigmatizăm sunt, de cele
mai multe ori, implicite şi pornesc de dincolo de ceea ce numim raţiune. Prin
urmare, noi devenim NOI fără să ne dăm seama şi stigmatizăm chiar şi când avem
impresia că nu o facem. NOI avem de cele mai multe ori cele mai bune intenţii.
NOI sunt uneori psihologi, psihiatri sau medici de familie, profesii pe care
le-am ales pentru a ajuta oamenii. Dar în practica noastră sau în viaţa de zi
cu zi, îi tratăm diferit pe cei care suferă de tulburări mintale şi suntem
responsabili, ca indivizi sau ca grup, de împovărarea lor şi a familiilor lor.
Care
sunt efectele negative ale stigmatizării? Cum îi afectează pe EI? La nivel
individual, pierd prietenii, pierd oportunităţi de a închiria locuinţe, sunt
refuzaţi atunci când invită pe cineva la o întâlnire şi trec treptat către o
izolare socială sistematică ce ajunge, de cele mai multe ori, să le afecteze sănătatea
mintală într-o şi mai mare măsură. Impactul profesional şi cel financiar se
resimt la scurt timp după dezvăluirea diagnosticului. Familiile pacienţilor cu
tulburări mintale sunt afectate, într-un mod similar, prin ceea ce numim azi
stigma prin asociere. La nivel emoţional, EI şi cei apropiaţi lor simt
permanent ruşine, teamă de a fi respinşi şi un sentiment de alienare.
Comportamental,
EI vor încerca diferite strategii pentru a evita aceste consecinţe. Cea mai
frecventă este alegerea de a nu discuta cu nimeni despre simptomatologia mintală
atunci când se manifestă întâia oara, pentru că trecerea de la NOI la EI este
dureroasă şi costisitoare social. Acesta este unul dintre motivele pentru care
accesibilitatea serviciilor de sănătate mintală în România este încă limitată,
în ciuda progresului despre care vorbeam iniţial. Acesta este unul dintre
motivele pentru care pacienţii cu simptomatologie timpurie de schizofrenie, de
exemplu, nu ajung să primească ajutor la timp, deşi acest lucru reprezintă un
factor important în evoluţia ulterioară a bolii.
Ca
şi cum toate aceste informaţii nu ar contura deja o realitate covârşitor de
tristă, faptul că acestă realitate este determinată de atitudini şi valori ale
societăţii – două concepte care se flexibilizează extrem de greu – creşte
nivelul de pesimism cu care pornim în lupta împotriva stigmatizării persoanelor
cu tulburări mintale. Pe de altă parte, cercetarea în domeniu sugerează o soluţie.
Cea mai testată şi promiţătoare intervenţie pentru reducerea stigmatizării
persoanelor cu tulburări mintale se referă la educarea populaţiei generale cu
privire la sănătatea şi boala mintală, prin livrarea de informaţie corectă
legată de cum apare boala mintală, cum se manifestă ea şi cum poate fi tratată.
Această unealtă poate fi utilizată de către fiecare dintre noi, în educarea
sinelui, dar şi de către noi în educarea celorlalţi. Această unealtă devine cu
atât mai valoroasă pusă în mâinile unui medic din România care se bucură de
prestigiu profesional în rândul pacienţilor săi. Printr-un discurs formal sau
informal venit din partea unui doctor de orice fel, care normalizează percepţia
pacientului cu privire la boala mintală, are şanse de a-l determina să treacă
din paradigma NOI vs. EI într-o paradigmă în care va stigmatiza mai puţin. şi,
poate cel mai important, acest discurs are şanse de a determina acelaşi pacient
să ceară ajutorul doctorului atunci când simte că sănătatea sa mintală are de
suferit, cu aceleaşi frecvenţă şi uşurinţă cu care se adresează medicului
pentru afecţiuni fizice.
În
cadrul conferinţei TED Global din 2012, Elyn Saks, specialist în dreptul sănătăţii
mintale, a împărtăşit cu publicul povestea diagnosticului său de schizofrenie şi
lupta pe care a dus-o cu această boală şi cu lumea din jur. Povestea ei îţi
taie respiraţia, însă cea mai pură formă a mesajului de luptă împotriva
stigmatizării vine spre final, când Saks spune: „Dacă nimic din ce v-am spus
azi, aici, nu se face auzit, vă rog auziţi asta. Nu există schizofrenici! Există
oameni cu schizofrenie şi aceşti oameni ar putea fi soţii voştri, ar putea fi
copiii voştri, ar putea fi vecinii voştri, ar putea fi prietenii voştri, ar
putea fi colegii voştri“. Rareori, necesitatea de a ne schimba atitudinea ca
indivizi ni se prezintă atât de simplu. Şi rareori avem un mod direct şi simplu
de a face ceva în fiecare zi.