Mesajul organelor corpului uman se exprimă
prin funcţionarea lor. Una din manifestările inconştientului luat ca organ este
geneza onirismului. Carl Gustav Jung
a fost medicul şi psihanalistul cu intuiţia de primă importanţă în acest
domeniu. Operele sale complete s-au îmbogăţit recent, prin publicarea
traducerii în limba română, la Editura Trei, a monumentalului volum intitulat Cartea
Roşie (Das Rote Buch / Liber
Novus). Rădăcinile ei sunt înfipte în subteranul inconştientului, începând
cu anul 1913, când Jung a început un experiment cu sine însuşi, devenit
cunoscut sub apelativul: „confruntarea cu inconştientul“, care a durat până în
1930. Pentru a ajunge la fundamentele proceselor interioare, a elaborat tehnica
de traducere a emoţiilor în imagini şi surprinderea fantasmelor apărute în
subteran, metoda clasând-o ca „imaginaţie activă“. A decis să încheie
experimentul în 1930 şi s-a dezinteresat de Cartea Roşie, rămasă neterminată, zăcând
în sertarul biroului său zeci de ani. Pe lângă alte particularităţi, faptul că
Jung nu a intenţionat explicit să tipărească scrierile conţinute în volum, păstrându-le
într-un regim de intimitate şi mister, a sporit caracterul de literatură
fantastic-onirică, dar cu un semn de întrebare privind traversarea repetată a
graniţei dintre normă şi deviaţie.
Navigaţie cu repere onirice
Absurdul se recomandă prin imposibilul iraţional
şi ilogic. El este o mare care înconjoară insula de mentalitate inferenţială,
cauzală şi cel ce se aventurează pe ea se poate întâlni cu insanitatea. Cu
instrumente de navigaţie sigure testate de un Self rezilient, cel îmbarcat în
aventură se poate întoarce în portul „cuminţeniei“. Acest lucru este dovedit în
cursul operaţiei logice de reducere la absurd şi de atât de bogata literatură
de acest tip. Navigatorul „nebun“ este cel care nu-şi dă seama că s-a rătăcit
pe reciful fără puncte cardinale.
Fantasticul este o junglă nerecunoscută
prin „ochelarii“ empirismului senzorial. El este mai puţin iraţional decât
irealul, adică neconform cu reperele anterioare ale experienţei imediate.
Starea psihică pe care o generează conţine, conform teoriei lui Ţvetan
Teodorov, o nedumerire şocantă încărcată cu întrebarea aprehensivă dacă ceea ce
apare este real sau nu, dacă imaginile sunt congruente cu tiparele perceptive
preexistente. În această junglă se pot zări nişte repere vizibile în lumina
soarelui ce străbate până la Eu. Acestea sunt conotaţiile literaturii şi
artelor plastice care se plasează în fantastic. Din punctul de vedere al conştientului
cognitiv şi urmând alegaţiile lui Teodorov, momentul fantastic este o pauză
cognitivă între percepţie şi validare. Aceasta din urmă este un proces care
interesează fişierul mnestic, constând dintr-o comparare a experienţei stocate,
a schemelor, tiparelor şi configuraţiilor înfiinţate mental. Eului, în acest
interludiu maniheist cognitiv, îi este dificil sau chiar imposibil să găsească
un răspuns afirmativ sau negativ privitor la existenţă. Fantasticul este, prin
urmare, o „îmbolnăvire“ momentană a 
cunoaşterii, care se încadrează în onirism
sau afectare de lungă durată a acesteia, cum apare în delir.
Între absurd şi fantastic se află
miraculosul – ceva inteligibil şi posibil, dar numai într-un anumit cod, magic şi
mistic. În miraculos, cel care a rătăcit pe apele absurdului sau s-a pierdut în
jungla fantasticului priveşte în sus, reperând un firmament infinit de unde vin
spre el apariţii astrale, purtate de meteoriţii alcătuiţi din materia credinţei.
Absurdul fantastic şi miraculosul stăpânesc
fără greş regatul oniric. De aceea, Cartea
Roşie a lui C. G. Jung ne stă la îndemână ca un „tratat de onirism“, cea
mai importantă sursă de inspiraţie după lucrările lui Sigmund Freud.
Se zice că psihiatru este numai acela
capabil să ia de mână nebunul şi să-l însoţească în iadul mental al lui Hades.
Dar, asemenea lui Orfeu, el găseşte energia care-i permite să se reîntoarcă la
lumina zilei, adică să redevină normal. Este aceasta un fel de rezilienţă?
Poate că da. Faptul că Jung păşeşte pe marginea prăpastiei alienării şi că
acolo se întreabă dacă nu este cuprins de insanitate este evident în cel puţin
două pasaje din Cartea Roşie. Primul se regăseşte în Nox secunda, unde îi apare scenariul oniric al unui ospiciu în care
intră având în mână cartea lui Thomas de Kempis, Imitatio Christi. Unul din cei doi medici profesori de faţă îi
spune că are paranoia religioasă, pentru că aude voci şi are halucinaţii. Deşi
protestează că aşa ceva nu înseamnă boală, ci o metodă intuitivă, că se simte
normal, ceea ce îi atrage din partea profesorului observaţia că nu dispune de înţelegerea
bolii, este internat într-o secţie mare a spitalului, unde are ca vecin de pat
un schizofrenic cu faţa împietrită. În noaptea următoare (Nox tertia), tema nebuniei revine. Sufletul îi vorbeşte insistent şi
neliniştitor, întrebându-l dacă acceptă nebunia pe care şi-a recunoscut-o şi
dacă a văzut că toate ascunzişurile sunt pline de nebunie. Sufletul îl sfătuieşte
să-şi accepte nebunia şi s-o primească prietenos, să lase flacăra ei să ardă şi
atunci o mare lumină va răsări înlăuntru. Nebunia
nu e de dispreţuit, nici de temut… Scena onirică se muta în salonul de
bolnavi, unde, după ce mărturiseşte profesorului cel mic şi gras că simte cum pământul
se clatină, toate se leagănă şi se teme că şi-a pierdut minţile, poartă un dialog
cu vecinul lui de pat, un nebun inveterat, care, printre divagaţiile delirului
său, îl face smintit şi-i spune că locul lui este la ospiciu.
Povestirea visului, adică redarea acestuia
prin cuvinte, comportă precauţii. Una din ele se referă la contaminarea relatării
prin produse ale imaginaţiei născute în momentul redării conştiente. Alta se
referă la diferenţierea imaginilor apărute, într-adevăr, în timpul visului şi a
celor izvorâte dintr-o sursă mnestică nerecunoscută. În sfârşit, mai este şi
bagajul cultural, care poate îmbogăţi şi amplifica trăirile onirice incerte.
Toate acestea sunt importante mai ales pentru faptul că visul se petrece în
totalitate în inconştient. Or, prin definiţie, acesta nu dispune de cuvinte
pentru a-şi
semnala trăirile, ci doar de simboluri, ale căror imagini pot fi
traduse verbal în multiple feluri.
În consecinţă, descrierea unui vis înseamnă
traducerea reprezentărilor inconştiente şi iraţionale, în discurs logic şi raţional,
care leagă, în stare de veghe, idei şi lucruri comunicate verbal, într-o relaţie
demonstrabilă faptic şi cauzal. Este destul de greu – pentru mulţi chiar
imposibil – de a exprima incongruenţa „logicii onirice“. Cartea Roşie este enorma încercare a lui Jung de a o converti în
comunicare inteligibilă. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la o altă operaţie,
care, asemenea punerii în mişcare a mecanismului absurd, se află cuprinsă în
„instrucţiunile de funcţionare“ ale mentalităţii umane. Este vorba de
capacitatea acesteia de a funcţiona în regim fantastic.
Călătorie pe tărâmul Sinelui
În Liber
primus, Jung descrie conţinutul oniric al celei de-a şasea nopţi.
„…Sufletul meu
mă duce în deşert, în deşertul propriului meu Sine. Nu mă gândeam că Sinele meu
e un deşert, un deşert uscat, fierbinte, colbuit şi fără apă. Călătoria duce
prin nisip fierbinte, îmi croiesc drum încet, fără ţintă vizibilă, fără speranţă.
Ce înfiorătoare e această pustietate! Am impresia că drumul duce atât de
departe de oameni. Merg pe drumul meu, pas după pas, şi nu ştiu cât va mai dura
călătoria.
De ce Sinele
meu e un deşert? Am trăit oare prea mult în afara mea, în oameni şi în lucruri?
De ce mi-am evitat Sinele? Nu-mi era scump mie însumi? Dar am evitat locul
sufletului meu. Am fost propriile mele idei, după ce am încetat să fiu celelalte
lucruri şi ceilalţi oameni. Dar nu am fost propriul Sine, faţă în faţă cu gândurile
mele. Trebuie să mă ridic şi deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu. Într-acolo
se îndreaptă drumul meu şi de aceea el duce la singurătate, departe de oameni şi
de lucruri. Este oare singurătate să fii cu tine însuţi? Singurătatea este doar
atunci când Sinele e un deşert. Să fac din deşert o grădină? Să populez o ţară
pustie? Să deschid deşertului străvezia grădină fermecată? Ce anume mă duce în
deşert şi ce să fac acolo? Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea
mea? Adevărată e doar viaţa şi doar viaţa mă duce în deşert, într-adevăr, nu gândirea,
care ar vrea să se întoarcă iarăşi la gânduri, la oameni, la lucruri, căci deşertul
o înspăimântă…“
„…Dând
sufletului meu tot ceea ce am putut să-i dau, am ajuns la locul sufletului şi
am găsit că acest loc era un pustiu fierbinte, deşert şi neroditor. Nicio
cultură spirituală nu e suficientă spre a face din sufletul tău o grădină. Eu îmi
cultivasem spiritul, duhul acestei vremi în mine, dar nu şi duhul adâncului,
care se îndreaptă spre lucrurile sufletului, spre lumea sufletului. Sufletul
are lumea lui specială. Acolo nu intră decât Sinele ori cineva care a devenit în
întregime propriul său Sine, care deci nu mai este nici în lucruri, nici în
oameni, nici în gândurile sale. Înstrăinându-mi 
dorinţa de lucruri şi de
oameni, mi-am înstrăinat Sinele de lucruri şi de oameni, dar tocmai astfel am căzut
pradă gândurilor mele, m-am prefăcut cu totul în propriile mele gânduri.
Şi de gândurile
mele a trebuit să mă detaşez, îndepărtându-mi dorinţa de ele. Şi am observat
curând că Sinele s-a transformat într-un deşert, în care ardea doar soarele
nepotolitei dorinţe. Eram copleşit de sterilitatea nesfârşită a acestui deşert.
Cum ar fi putut să înflorească acolo ceva, când lipsea forţa creatoare a dorinţei?
Unde există forţa creatoare a dorinţei, acolo răsare sămânţa specială. Dar nu
uita să aştepţi. N-ai văzut că atunci când forţa ta creatoare s-a îndreptat
spre lume, au început să se mişte sub ea şi prin ea lucrurile moarte, să crească
şi să prospere, iar gândurile tale să se reverse în râuri bogate? Dacă forţa ta
creatoare se va îndrepta spre locul sufletului, ai să vezi cum sufletul tău va înverzi
şi cum ogorul va rodi…“
Polaritatea
homeostatică a caracterului
Una dintre teoriile cele mai inventive ale
psihodinamicii lui Jung este adesea a compensării trăsăturilor de caracter.
Acesta este privit ca un sistem homeostatic între calităţi opuse care se
deplasează între două extreme şi se compensează în înclinaţii ce se echilibrează.
Astfel, dacă o calitate personală este deficitară, opusul ei creşte în
greutate, acul indicator tinzând către constanta ideală. Cu alte cuvinte, dacă,
de exemplu, comportamentul unei persoane este împins spre brutalitate, un plus
de compasiune se dezvoltă în Selful său; dacă urâtul este ceea ce domină
existenţa unei persoane, căutarea frumosului devine o necesitate; pragmaticul
este în anumite conjuncturi anulat de un altruism elevat.
Jung a fost interesat de reprezentanţii
teosofiei gnostice, Basilides şi Valentinus. El consideră că aceştia au găsit
expresii potrivite pentru Sine, ca nişte alchimişti ai simbolurilor
compensatorii pentru asimetria divină şi pentru tendinţele inconştientului de a
genera unităţi ale totalităţii în împăcarea rupturii ce s-a ivit între conştiinţă
şi inconştient. Monologul oniric al magului Philemon este o măiestrită
contopire antitetică, rezultând un aliaj filosofal al contrariilor. Astfel,
nimicul este acelaşi lucru cu plinul, care, în unitate, este gol. Ceva infinit
nu are proprietăţi, pentru că are toate proprietăţile. Pleroma („raiul“ gnosticismului valentinian) este numele nimicului
sau plinului; în ea nu este nimic şi este tot. Pentru că nu este posibil să medităm
în ea, apare creatura, care permite diferenţierea proprietăţilor Pleromei.
Acestea sunt perechile de contrarii: eficientul/ineficientul; plinul/golul;
viul/mortul; diferitul/identicul; luminosul/întunericul; fierbintele/recele;
forţa/materia; timpul/spaţiul; binele/răul; frumosul/urâtul; unul/multiplul
etc. Perechile de contraste sunt proprietăţile Pleromei, dar ele nu există,
pentru că se anulează. Întrucât la naştere am fost „însămânţaţi“ (sub forma
Sinelui) cu o particulă din lumina Pleromei, avem toate aceste proprietăţi în
noi. Cum fundamentul naturii noastre este diferenţierea, avem proprietăţile în
numele şi sub sensul diferenţierii. În noi, ele sunt diferite şi separate unele
de altele, de aceea nu se anulează, ci sunt eficiente. Suntem, într-un fel,
victimele perechilor de contrarii. În noi, Pleroma este dezbinată. Dar proprietăţile
ţin de Pleroma, de aceea noi putem şi trebuie să le posedăm sau să le trăim
doar în numele şi sub semnul diferenţierii. Suntem destinaţi să ne diferenţiem
de proprietăţi, care în Pleroma se anulează, în noi nu. Reuşita acestei diferenţieri
înseamnă eliberare. Dacă se comentează acest pasaj, se poate deduce că Jung
consideră Sinele a fi o instanţă homeostatică ce stabilizează perechile de
contrarii, legându-le împreună, pentru ca din suma lor să rezulte constanta K.
Astfel, travaliul psihanalitic construieşte dintr-un nimic pleromatic o lume de
calităţi indistincte, care devin identificabile prin individuaţie şi imaginaţie
activă, în cursul procesului de diferenţiere. Teoria are dimensiunile intuiţiei
geniale, dacă luăm în consideraţie nimicul aflat în creier la naştere şi
treptata dar continua diferenţiere ulterioară a circuitelor reverberante
neuronale.
În 1921, a apărut conceptul psihologic de
Sine. Jung îl definea astfel: „În măsura în care Eul nu este decât centrul câmpului
conştiinţei mele, el nu este identic cu totalitatea psihicului meu, ci doar un
complex printre altele. Deosebesc, de aceea, între Eu şi Sine, în măsura în
care Eul nu este decât subiectul conştiinţei mele, iar Sinele subiectului întregului
psihic, deci şi al celui inconştient. În acest sens, Sinele ar fi o mărime
ideală, care conţine Eul. Sinele apare în fantasma inconştientă ca
personalitate supraordonată sau ideală“… Credem că, pentru claritate lingvistică,
putem înţelege Sinele ca fiind spiritul diferit de suflet, deoarece primul
poate să fie reprezentat mandalic. Sufletul conţine emoţii şi tendinţe
viscerale, în timp ce spiritul i se supraordonează.
C. G. Jung a descris Sinele ca o entitate
capabilă de inflaţie şi deflaţie. Comportarea sa poate fi asemuită cu aceea a
unei mări ale cărei ţărmuri sunt scăldate de flux şi reflux. Inflaţia, invazia,
fluxul Sinelui acoperă părţi din Eu, Supraeu şi Instinct, care se regăsesc pe
fundul apelor minţii sub forma arhetipurilor. Astfel, inflaţia Sinelui asupra
Eului creează arhetipul Eroului sau al Preotului, asupra Supraeului – pe cel al
Bătrânului sau Profetului, iar asupra Instinctului – pe cel al Animei. Refluxul
sau deflaţia aduce la lumină fie arhetipul Pragmaticului, fie pe acela al unei
instanţe tolerante şi etice, Judecătorul, fie, în sfârşit, pe acela al
donjuanului. În accepţiunea lui Jung, individuaţia este operaţia care deschide
„abdomenul“ inconştientului. Conţinutul acestuia nu se lasă privit direct, ci
prin observaţia semiologiei onirice, pe care o reprezintă simbolic. Inconştientul
dezvăluit în cursul individuaţiei prin analiza onirică reprezintă suma unicităţii
fenomenologice individuale a persoanei, deşi conţine şi „subsolul“ Sinelui, adică
arhetipurile mitice ale inconştientului colectiv.
Destigmatizarea
anormalului
În Cartea
Roşie, Carl Gustav Jung face plauzibilă o destigmatizare a deviaţiei
psihice, dezînvestind aspectele intoleranţei sigmatizante. Aceasta are rădăcini
arhetipice adânci, care se înfig în credinţa posedării de către o fiinţă
demonică. Nebunul fiind posedat de diavol, trebuia îndepărtat, exorcizat sau,
oricum, ocolit. Dar nu numai alienarea generează intoleranţă, ci oricine este
„altfel“. De ce? Pentru că, în conformitate cu teoria minţii, fundamentul operaţional
al psihicului nostru se bazează pe postulatul după care trăirile celorlalţi
sunt identice cu ale noastre; introspecţia este instrumentul prin care deducem,
uitându-ne înlăuntrul nostru, ce este în mintea celorlalţi. Însă, dacă celălalt
este diferit, extrapolarea nu poate avea loc şi se ridică o barieră cognitivă
reală. Dar acest fapt ne sperie, deoarece ne dăm seama că cel diferit este
imprevizibil, deci nu-i putem anticipa reacţiile interactive. Teama, aşa cum au
arătat eseişti ca Jacques Delumeau, stătea la baza intoleranţei, care antrenează
o disfuncţie cognitivă.
Un subterfugiu al stigmatizării
schizofreniei, utilizat în scris şi vorbe, este acela al batjocurii. Dar se ştie
din psihanaliză că ironia este unul din mecanismele de apărare ale Eului împotriva
anxietăţii. De altfel, Jung o descalifică printr-un procedeu de reducere la
absurd: „Ce-ar fi batjocura, dacă n-ar fi adevărată batjocură? Ce-ar fi îndoiala,
dacă n-ar fi adevărată îndoială? Ce-ar fi opoziţia, dacă n-ar fi adevărată
opoziţie?“ (Nox quarta).
În Nox
tertia, Jung afirmă: „Nebunia nu este nici de dispreţuit, nici de temut, ci
trebuie să-i dai viaţă“. În scenariul oniric pe care-l redă, graniţa dintre
alienarea şi normalitatea personajului său nu este clară, sugestiile oscilând
de-o parte şi de alta. Mai mult, medicii care oficiază în ospiciul său oniric înclină
spre a-l considera delirant, dat fiind că trăieşte din plin în imaginaţia sa.
Spiritul
profunzimilor
Ideile pot fi frumoase prin eleganţa utilizării,
în demonstrarea lor, a unor argumente convingătoare, prin nobleţea
sentimentelor pe care le vehiculează, dar şi prin strălucirea straielor
simbolice în care se înveşmântează. Acesta este cazul comorii tărâmului inconştient
al spiritului pe care-l dezvăluie Jung în publicarea postumă a jurnalului său
oniric. Liber novus este un efort ca,
prin încordarea imaginaţiei active, pe care noi o numim capacitate de
fantasmare, să descâlcească firele întreţesute ale componentelor personalităţii.
C. G. Jung are convingerea că a ieşit victorios din lupta de recâştigare a
sufletului şi de vindecare a bolii contemporane: alienarea sa. Preţul izbânzii
este individuaţia, despre care el susţine că este forma universală a constituţiei
psihice universale. Nu este greu să recunoaştem aici tezele gnostice ale
descoperirii prin cunoaştere a luminii interioare. Jung îşi regăseşte sufletul şi
porneşte apoi într-o călătorie onirică, călăuzit de spiritul profunzimilor,
care părăseşte spiritul vremii, stăpânit de utilitate şi valoare. În periplul său
virtual, se întâlneşte în diferite locuri cu diverse personaje miraculoase, ca
Ilie şi Salomeea ori Anahoretul, sau mitice, ca Ammonius ori Izdrubar sau
Cabirii, şi intră în conversaţie cu acestea. Dialogul mai include: sufletul şi
duhul adâncului, fiinţe supranaturale antropozoomorfice, ca şarpele, demon
al sexualităţii, Abraxas, zeul broaştelor sau corbul mesager al destinului
tragic, toate tratate prosopopeic. Absurdul oniric este realizat prin anularea
spaţiului şi timpului, adică întâmplări separate de ani se petrec fără întrerupere,
iar locurile de desfăşurare se schimbă unele după altele în situri distanţate.
O altă amprentă a absurdului oniric este
transformarea fiinţelor unele în altele, ca de exemplu preschimbarea şarpelui în
pasăre. Aspectele fantastice rezultă din decoruri stranii născute dintr-o
rostogolire de scenarii ireale. Ni se înfăţişează un caleidoscop de imagini disparate,
care redau colaje combinatorii de prundiş al inconştientului. Jung crede că
semnificaţia acestor fantasme lipseşte în era raţională actuală şi că ele
pornesc din imaginaţia mitopoetică, atât de impresionist expusă de autor în
discursul său şi în iconografia simbolică ilustrativă originală. Individuaţiei
i se încredinţează sarcina de a stabili un dialog cu figurile din fantasmele
inconştientului colectiv şi integrarea lor în claritatea Sinelui, recuperând
valoarea unei imaginaţii abisale, pierdute în era modernă, şi reconciliind
spiritul vremii cu cel al profunzimilor.
