Adoptarea
la nivel instituțional a conceptului de activitate fizică pentru
sănătate (AFpS) în România, urmată de dezvoltarea unei strategii
intersectoriale și a unor politici și programe consecutive coerente
și sustenabile – economic și politic –, reprezintă o
normalitate pe care, din păcate, o putem doar contempla.
Există
o sumă de cauze pentru absența promovării raționale și
sistematice a AFpS în România. În continuare, voi prezenta soluții
specifice pentru abordarea fiecăreia dintre cele cinci cauze
principale identificate și voi încheia prin propunerea unor pași
pentru punerea în practică a soluțiilor.
Lipsa
de cultură a populației în ceea ce privește importanța accesului
la infrastructura și servicii de practicare a AFpS – tradusă în
absența unei presiuni publice asupra guvernanților de a activa în
acest domeniu – poate fi contracarată prin educație. În cazul
copiilor și a tinerilor, educația poate fi livrată în mediul
școlar atât prin lecții teoretice despre consecințele efortului
fizic asupra organismului, cât și prin oferirea mai multor
oportunități (infrastructură, echipamente, cluburi pe discipline
sportive, competiții) de practicare a AFpS în programul de școală
și după program.
Aceste
obiective nu se pot însă realiza într-o singură oră de educație
fizică pe săptămână, de către profesori nestimulați în niciun
fel să facă acest efort suplimentar. Nici în cadrul unei materii
cum este educația pentru sănătate, opțiune aleasă de aproximativ
6% din elevii din România, conform unor surse din Ministerul
Educației.
În
ceea ce privește educarea adulților, lucrurile sunt mai complexe și
pot fi avansate doar printr-o expunere ridicată a acestora la
domeniu: prezentarea de informații în media, oferirea de
oportunități și sprijin pentru a începe să fie activi (timp,
dezvoltare de abilități, dezvoltarea plăcerii de a face mișcare),
implicarea angajatorilor, stimularea conceptului de familie activă
etc.
Abordarea
lipsei culturii și a cunoștințelor persoanelor interesate din
domeniul sportului în ceea ce privește importanța practicării
activităților fizice în rândul populației poate fi făcută tot
prin educarea acestora. Aceasta ar trebui să aibă ca scop
conștientizarea importanței promovării AFpS, nu doar a sportului
de performanță. O altă modalitate de rezolvare poate fi
reprezentată de trecerea, parțială sau totală, a sarcinilor de
promovare a AFpS de la domeniul sportiv la cel al sănătății.
Promovarea
AFpS este apanajul sănătății în țările vestice precum Olanda,
Danemarca sau Germania. Profesioniștii în promovarea sănătății,
specializați pe promovarea AFpS în rândul populației au la
îndemână cele mai bune instrumente pentru a face această muncă
și pentru a angrena și alți parteneri (municipalitatea, societatea
civilă) în demersurile lor.
Lipsa
responsabilității legale și interesul minim acordat de sectoarele
sănătate, educație, transport și administrații publice locale în
promovarea AFpS poate fi contracarată printr-o soluție pe cât de
simplă la nivel logic, pe atât de complicat de realizat, din lipsă
de interes politic, dar și de cunoștințe administrative. Aceasta
presupune responsabilizarea legală a instituțiilor din aceste
sectoare, la nivel național și local, introducerea unor atribuții
de colaborare în promovarea AFpS în rândul populației și a unor
indicatori specifici în acest sens.
Știm
că nu lipsa fondurilor din sectorul sanitar românesc, ci proasta
administrare a acestor fonduri reprezintă tara principală a acestui
sector. Similar, în domeniul promovării AFpS se pot face mult mai
multe cu resursele existente, dar e nevoie de mai mult interes și de
mai multă inteligență administrativă pentru a pune în valoare
aceste resurse într-o manieră structurată și sustenabilă.
Percepția
modificată la nivel decizional asupra consecințelor lipsei
practicării AFpS (în sensul acordării unei importanțe scăzute
sau a trivializării subiectului) este poate aspectul cel mai dificil
de abordat. Cu rădăcini în ideologia socialistă/comunistă, în
care sportul reprezenta doar un vehicul de propagandă și instrument
de promovare națională, această percepție se perpetuează tocmai
datorită faptului că marea masă a decidenților nu are dezvoltată
la rândul său o cultură a mișcării. Ei nu înțeleg fenomenul în
sine și nu percep acest domeniu drept unul în care statul ar trebui
să se implice în vreun fel.
Aceeași
discuție este valabilă și pentru percepția sportului și a
activității fizice la nivelul populației ca o activitate ludică,
de importanță redusă. Părinții și bunicii de azi au crescut,
marea lor majoritate, într-o societate în care mișcarea și
activitatea fizică erau doar pentru copii, iar sportul de
performanță – pentru cei care nu își puteau face „un alt rost
în viață”.
Acum,
în secolul 21, când tehnologia ne aduce majoritatea informațiilor
și a serviciilor la ușă sau ne oferă transportul rapid către și
de la aceste servicii, mișcarea s-a transformat dintr-o activitate
naturală, practicată din necesitate sau plăcere și fără prea
multe restricții, într-una care necesită o planificare deosebită
într-un cadru formal. Spațiile dintre blocuri sunt ticsite cu
mașini, curțile școlilor sunt închise, iar drumurile și
parcurile publice sunt considerate prea nesigure pentru a lăsa
copiii să fie activi în ritmul și după propriile necesități.
Pe
de altă parte, resursele materiale și de timp ale multor familii
pentru a înscrie copilul să practice un sport într-un cadru
organizat sunt limitate sau prioritizate către alte activități de
„dezvoltare” (învățarea unei limbi străine sau stăpânirea
unui instrument muzical, de exemplu). Soluția la această problemă
este poate suma soluțiilor la problemele discutate anterior. Este
vorba despre prezentarea și promovarea unei paradigme modificate, în
care informațiile despre importanța practicării activităților
fizice se combină cu facilitarea accesului la infrastructură și
servicii de practicare. Aceasta poate da rezultate pe termen lung, în
15 până la 20 de ani.
În
paragrafele anterioare am prezentat doar soluțiile necesare pentru
abordarea cauzelor principale ale absenței AFpS din spectrul
politicilor publice și a comportamentului de grup în acest domeniu.
Metodele prin care aceste deziderate ar putea fi îndeplinite sunt
mult mai complexe și ar trebui abordate într-o strategie națională
de promovare a AFpS, implementată cu responsabilitate și
continuitate de grupuri de lucru intersectoriale dedicate (exemple
din SUA și Germania).
Închei
prin notarea a două aspecte pozitive: implicarea din ce în ce mai
mare a organizațiilor non-guvernamentale în organizarea de
evenimente de promovare a mișcării (în special competiții de
alergare, dar și alte sporturi). Această implicare are însă,
bineînțeles, un scop lucrativ, antreprenorial, nu urmărește în
principal promovarea sănătății, chiar dacă se folosește de
multe ori de acest concept. Rezultatele sunt însă pozitive, în
măsura în care cetățeanul dispune și vrea să achite taxele
aferente participării la un astfel de eveniment.
Al
doilea aspect este legat de generația de părinți tineri care
participă la aceste evenimente și care, mai mult sau mai puțin
conștient, își formează o cultură a mișcării pe care o va
transmite copiilor într-un mod mai mult sau mai puțin structurat.
Însă aceste fenomene sociale arbitrare, neprogramate și/sau
evaluate sistematic, nu pot și nu ar trebui să înlocuiască o
dezvoltare organizată a AFpS. Mai degrabă ar trebui să fie ele
organizate și capitalizate într-o strategie națională, cu
leadership public și implementare în parteneriat intersectorial
(public-privat-societate civilă) și pe mai multe domenii
(sănătate-educație-sport-infrastructură-administrații publice
locale etc.).
