Recent, Asociaţia Română de Psihiatrie și Psihoterapie a emis un comunicat* despre problematica drogurilor. El vine într-un context mediatic polarizat, extrem de ostil persoanelor care suferă de una dintre tulburările legate de consumul de substanţe (care pot varia de la „utilizare nocivă” și „dependenţă” până la complicaţii psiho-organice severisime), adesea cu veleităţi de vânătoare de vrăjitoare. 

Documentul face referire la numărul alarmant de mare de rezultate fals-pozitive ale testelor antidrog folosite pe teren de autorităţi și la incapacitatea lor de a face diferenţa între drog de abuz și medicament pres­cris. Confuzia pare să persiste și la nivel de farmacie, unde, îmi spun colegii, s-au înmulţit controalele pentru substanţele cu regim special – ca și cum farmaciștii și prescriptorii ar fi surse viabile de droguri de abuz. Acest lucru reprezintă o ameninţare la adresa credibilităţii noastre profesionale și, până la urmă, a sănătăţii pacienţilor noștri.

Dintotdeauna, drogurile au fost un material demagogic foarte bun. Acestea se pretează la o mistificare a realităţii, colorând-o în alb și negru, cu o puternică segregare socială în bine și rău, în cavaleri ai dreptăţii și demoni ai crimei. Și, în cele din urmă, deturnează atenţia de la adevărata problemă, care este una sanitară, nu judiciară. Medicii sunt cel mai adesea dezarmaţi în faţa acestei patologii, pentru că tratamentul ei este complex, de durată și ar necesita coordonarea mai multor tipuri de stabilimente psiho-medicale.

Când vorbim de sindromul de dependenţă, ne gândim adesea la cel de sevraj, cum este sevrajul de alcool – o situaţie cu risc vital, ce ar trebui tratată timp de circa 7-15 zile, într-o secţie medicală cu acces la psihiatrie de legătură. Ceva ce nu se întâmplă nicăieri în România. Și uităm adesea de dependenţa comportamentală, al cărei tratament durează, de regulă, luni sau ani și ar trebui să implice serioase intervenţii psihosociale. Nu avem nici centrele de dezintoxicare acută și nici cele de post-cură, unde pacienţii ar trebui să petreacă o perioadă, protejaţi de anturajul nociv. Și nu avem nici programe de psihoterapie specifică. 

Competenţa psihiatrică în dependenţe este nouă și sperăm mult de la ea, dar deocamdată profesioniștii cu adevărat competenţi sunt extrem de puţini. Și nici nu putem blama lipsa de interes pentru o astfel de specializare, câtă vreme pacienţii ei vor fi sub ameninţarea autorităţilor, a legii și întregul domeniu ar fi o zonă acoperită de rușine și stigmat. Nu trebuie să subestimăm pericolele substanţelor de abuz asupra sănătăţii noastre sociale. Dar trebuie să normalizăm un discurs deschis despre acestea, ca să putem spera să le facem faţă în cabinete și în comunitate.

*https://mhm.bz/uRvYq