Când te întâlneşti cu colegii de facultate
după 50 de ani, auzi mereu: „Cine eşti tu?“ (nu „Cine erai tu?“, pentru că astăzi trecutul şi prezentul sunt una: de sub
„perucile“ albe, unisex, subtil personalizate, răzbat râsete adolescentine şi unele
vechi timidităţi, în faţa nedeclaratelor iubiri de altădată).
În aceste zile, curtea facultăţii,
coridoarele, scările palpită de halate albe, tinereşti, în examene. Amfiteatrul
mare străluceşte festiv la întâlnirea cu noi, cei aproape o sută de „generalişti“,
„pediatri“ şi „militari“. Podeaua emană căldură. Densitatea de personalităţi
pe metru pătrat e maximă: profesori universitari, cercetători de marcă,
deschizători de drumuri, medici primari, şefi de secţii, şefi de spitale, cunoscuţi
specialişti cu sau fără cabinete proprii în ţară şi în străinătate, excelenţi
medici de familie. Nume mari. (În cele ce urmează, voi recurge la prenume, ca să
nu ies din atmosfera evenimentului şi ca să nu nedreptăţesc fetele care, între
timp, şi-au schimbat numele.)
Fiecare aduce cu sine binele reciproc din
relaţia cu pacienţii (este evocat frecvent „stagiul la ţară“), modelul şi
cinstirea înaintaşilor, precum şi investiţia personală în urmaşi, în specialiştii
de azi şi de mâine.
Fiecare vine de undeva. Suzana vine din
Arizona. (De la Washington, Sergiu, responsabil cu spitalele din Asia la Banca
Mondială, fost înalt funcţionar OMS la Copenhaga, n-a ajuns la Bucureşti; nici
Gelu, neuroendocrinologul „american“ pe care Ştefan Milcu îl regăsea, cu mândrie,
la conducerea marilor congrese.) Barbu, Mokyo sau Ariana vin de la Paris, din
chirurgie, din evaluarea celor mai noi produse ale unor mari concerne
farmaceutice sau de la şefia specialiştilor în IT. În afara celor plecaţi din
această lume, la strigarea catalogului au lipsit cei care au probleme, ale lor
sau în familie, precum şi cei care cred că bătrâneţea există şi că e urâtă. De
fapt, vârstele biologice ale celor prezenţi diferă: suava Sanda N., impetuoasa
Rodica, inimoasa Gigi, Doina cea veselă ca o vrăbiuţă, „sora“ mea Gabi, Aura,
cea devenită mare expert HIV/SIDA, sunt dintre cei care n-au schimbat multe
prefixe în viaţa lor. Marcajele vremii înseamnă, însă, un plus de nobleţe, voce
caldă, privire atentă, încurajatoare, tot atâtea – binecuvântate – „deformaţii
profesionale“. Victor, membru al Academiei Române, n-a putut veni, comunică
Doru, neuropsihiatrul cu grad de general, autor al bestsellerului „Inteligenţa
materiei“; de la Academia de Ştiinţe Medicale, a venit Mircea, secretarul ei
general. Catalogul l-a adus Nae, doctor în medicină şi în filosofie, specialist
în istoria medicinii şi profesor de psihiatrie. Ar fi trebuit să ne strige pe
nume Mişu, chirurgul şi scriitorul din echipa de organizare, dar nici el, nici
Dina, iniţiatoarea întâlnirii noastre, nici Lala nu erau pregătiţi pentru asta şi,
în numele echipei, a preluat catalogul Gabi, şefa radiologiei dintr-un spital
de copii, unde, cu excelentul ei spirit managerial, a pus bazele unui modern
serviciu de specialitate. Mioara, cea deopotrivă pasionată de artă, de medicină
şi de activitatea cu studenţii, e autoare de cărţi medicale şi tratate, singură
sau împreună cu colegul Dan, un profesor, un medic şi un om „exemplar“.
Pantelimon se preocupă intens de acupunctură şi are priorităţi recunoscute în
domeniu. Iliescu, vestitul urolog de la Fundeni, e aşezat şi calm, un înţelept.
Marian e trist. El a fost şase luni bursier SUA la Center for Disease Control
din Atlanta, Georgia, a devenit expert internaţional în combaterea
bioterorismului, e profesor de microbiologie şi a fost directorul Institutului
Cantacuzino, dar acum îl îngrijorează pătimirile absurde ale acestui for ştiinţific
naţional, fost mare centru de referinţă mondial din constelaţia „Pasteur“.
Ioana a fost şi este o luptătoare. Cu ani în urmă, când au sosit la „infecţioase“
primii 150 de copii infectaţi cu HIV, din generalist a devenit pediatru. Era şi
este optimistă. Cu unii dintre foştii pacienţi se întâlneşte şi azi. Dar, în
plan ştiinţific, n-a pregetat să comunice, în ţară şi peste hotare, originea
iatrogenă a infecţiei cu HIV la copiii din România. Ioana a format şi ea
oameni, a crescut specialişti de renume, posibili viitori miniştri ai sănătăţii
(spune sala), spre mai binele stării noastre generale de bine, fizic, mintal şi
social.
S-a hotărât să ne întâlnim mai des.
Spinoza spunea că oamenii nu cântă pentru că
sunt fericiţi, ci sunt fericiţi deoarece cântă. Noi am verificat: nu ne întâlnim
pentru că suntem fericiţi, ci suntem fericiţi pentru că ne întâlnim.
