Recent, la Clinica de Diabet, Nutriţie şi
Boli Metabolice din Timişoara (înfiinţată în 1973 şi condusă până în 1992 de dl
prof. dr. Gh. Băcanu) a avut loc o frumoasă dar şi emoţionantă festivitate
prilejuită de retragerea din activitate a dlui prof. dr. Viorel Şerban, membru titular al Academiei de Ştiinţe
Medicale din România, cel care, preluând „ştafeta“ de la întemeietor în 1992, a
coordonat Clinica alte aproape două decenii, adică până în toamna acestui an.
Activitatea practică, didactică, dar şi de
cercetare ştiinţifică valoroasă a profesorului V. Şerban, cunoscută lumii
medicale şi prin intermediul săptămânalului nostru, i-a adus o binemeritată
recunoaştere, atât în ţară, cât şi peste hotare. Principala sa „ctitorie“,
bazată pe o idee originală, este cea realizată împreună cu soţia sa, dna prof.
dr. Margit Şerban, anume un spital unic în România, dedicat îngrijirii copiilor
şi adolescenţilor cu diabet zaharat, hemofilie şi alte boli cronice, denumit Centrul Clinic de Evaluare şi Recuperare
„Cristian Şerban“ din Buziaş, construit şi dotat din fonduri
neguvernamentale, considerat a fi o bijuterie a sistemului de sănătate de la
noi. Dsa deţine totodată o serie de priorităţi naţionale, precum: iniţierea reţelei
de diabetologie pediatrică, întocmirea primului Registru de diabet al copilului
şi adolescentului, alcătuirea „Ghidului esenţial în diabetul zaharat de tip 1“
la grupa de vârstă menţionată, fondarea Organizaţiei pentru ocrotirea copilului
şi adolescentului cu diabet şi a unui grup de studiu aferent acesteia,
organizarea unor simpozioane-curs cu participare internaţională, reuniuni având
ca scop clarificarea şi dezbaterea unor probleme ridicate de diabetul juvenil.
A XVI-a ediţie a acestor simpozioane a avut loc anul acesta, în luna mai.
Profesorul V. Şerban a realizat totodată o
bogata operă editorială şi publicistică (zeci de cărţi medicale, peste o mie de
articole, unele cotate ISI, capitole în tratate), între care publicarea în
premieră naţională, în calitate de coeditor (împreună cu prof. dr. Stuard
Brink, din Boston, preşedintele ISPAD), a cărţii „Diabetul copilului şi
adolescentului“ (1996) şi a „Tratatului Român de Boli Metabolice“ finalizat
chiar în acest an, reprezentativ pentru Diabetologia românească (au contribuit
personalităţi din toate centrele universitare de prestigiu). Tratatul a fost
primit cu mare interes de specialişti, dar şi de medicii în formare. Această
lucrare a fost distinsă cu Premiul de excelenţă al Societăţii Române de Diabet,
Nutriţie şi Boli Metabolice.
Membru nu numai al AŞM, dar şi al altor
foruri ştiinţifice de renume, precum International
Diabetes Federation şi European
Association for the Study of Diabetes, profesorul V. Şerban a fost distins
de către aceste societăţi cu diplome şi medalii. Totodată, în 2002, preşedintele
României i-a conferit Ordinul „Serviciu Credincios“ în grad de cavaler.
Cu ocazia momentului la început amintit, dl
prof. dr. Viorel Şerban a rostit un „Cuvânt la despărţire“, expunere care s-a
constituit într-o adevărată profesiune de credinţă, abordând aspecte
profesionale, morale, etice şi umane care au reţinut atenţia şi au impresionat
profund auditoriul. La rugămintea dlui prof. dr. Gh. Băcanu, predecesorul său
la Catedră, precum şi a unora dintre colegi, care au considerat că cele expuse
de vorbitor merită să fie larg cunoscute de lumea medicală de la noi, „mai ales
în contextul actual“, publicăm o formă restrânsă a acestei adresări colocviale
către prietenii şi colaboratorii săi (spaţiul tipografic nu ne permite redarea în
totalitate a acestui text). (Dr. M. M.)
Dragi colegi şi prieteni, la începutul
acestei întâlniri, una de bun rămas, pe care aţi iniţiat-o şi am acceptat-o cu
plăcere, vă rog să-mi îngăduiţi a vă mulţumi pentru cinstea ce mi-o faceţi,
participând în număr atât de mare, deşi abia aţi terminat lucrul în saloanele
de bolnavi şi în laboratoare. Cu toate că românii au uitat, parcă, să se mai
bucure, noi să încercăm a ne bucura şi simţi bine împreună, măcar câteva
momente.
Am condus Clinica de medicină internă,
diabet, nutriţie şi boli metabolice din Timişoara aproape 20 de ani.
Evenimentul inevitabil ce survine după două decenii de considerabile
responsabilităţi medicale şi didactice avute, după 46 de ani de muncă în
Universitatea de Medicină şi la câteva zile după ce am păşit în cel de-al
70-lea an de viaţă, ne face cinste, cu atât mai mult cu cât, după cum observ,
iniţiative similare cu aceasta sunt rare, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârşire
din noul peisaj academic. Îmi amintesc că, în urmă cu 19 ani, a mai avut loc o întâlnire
identică, atunci când ilustrul meu maestru, dl profesor Gheorghe Băcanu, mi-a
predat, cu eleganţa sa cunoscută, ştafeta simbolică, pe care, iată, cu încredere,
o transmit urmaşului meu, dlui conferenţiar Romulus Timar, dar, de fapt,
dumneavoastră, tuturor: elevi, colaboratori, prieteni.
Mai întâi, câteva cuvinte despre pensionare. (…) Eu nu iau
pensionarea ca pe o dramă personală, ca pe o lovitură existenţială. Am norocul şi
satisfacţia de a fi ajuns la aproape 70 de ani, mulţi semeni pensionându-se
chiar mai de timpuriu. Pentru mine, pensionarea vine la timp şi, de altfel,
consider că vârsta de 65 de ani este potrivită pentru retragere. Cine n-a spus
ce avea de spus în profesie până la această vârstă, după va tăcea şi mai
„temeinic“. Medicii şi universitarii valoroşi, care mai sunt însă capabili de
performanţă, n-ar trebui izgoniţi – aşa cum se întâmplă – din spital ori de la
catedră, mai cu seamă acum, când exodul tinerilor confraţi devine fenomen. Ceea
ce s-a întâmplat în acest an cu inteligenţa românească seamănă cu lichidarea
unei părţi dintre generali, în timp de război, numai fiindcă nu mai sunt
destule cartuşe, o probă de absurdă iresponsabilitate şi, uneori, de agresivă
revanşă, nu doar lipsită de noimă (ce economii s-au realizat prin această măsură,
în timp ce banii ţării nu mai contenesc a se scurge pe nenumărate căi oculte?),
ci şi o măsură foarte periculoasă pentru naţie. Vă este cunoscut că nu fac
aceste afirmaţii ca o pledoarie pro domo.
(…) Starea precară a sistemelor de educaţie şi de sănătate, blazarea generală şi
lipsa oricărei speranţe personale şi colective mi-au anihilat regretele. E adevărat,
îmi veţi lipsi; nu ne vom mai întâlni zilnic, deşi, la un moment dat,
schimbarea „de peisaj“ poate fi benefică… Apoi, perspectiva bătrâneţii nu e
deloc îmbucurătoare; după pesimişti, e fără perspective şi nu rareori soră bună
cu boala. Singurătatea şi, uneori, posibila depresie nu mă încântă nici pe
mine, deşi încerc să mă amăgesc cu ideea că acela ce nu vrea să îmbătrânească
trebuia să moară tânăr, alternativă, evident, inacceptabilă. Optimiştii, cei
aflaţi într-o foarte bună formă fizică şi intelectuală, spun că pensionarea
aduce cu ea libertatea. De parcă aceasta ar veni prin poştă, odată cu pensia.
Discutabilă afirmaţie, din mai multe motive. Retragerea din activitate înseamnă
timp liber în exces, dar nu şi libertate, neapărat. Apoi, libertatea individuală
este o iluzie: cine şi când a făcut şi face tot ce doreşte? La urma urmei, au bătrânii
într-adevăr ce face cu prea multă libertate?
(…) Despre
profesia noastră se poate vorbi la nesfârşit. În ceea ce mă priveşte, până
la un punct, traiectoria mi-a fost comună cu a multora. Am ajuns medic la îndemnul
tatălui meu, învăţător de ţară, învăţător de altădată, care preţuia doctorii (rara avis în acele timpuri, cel puţin
pe la sate). Păcat că a trăit doar până la 60 de ani, atât cât să-şi vadă cei
doi băieţi medici (eu fiind al doilea). (…) Ca oricare novice, habar n-aveam ce
este Medicina şi ce mă aştepta, dar „genetica“, suverană cum o ştim, a decis
pentru mine. Acum sunt convins că nimic nu este întâmplător, că tot ce suntem,
facem şi devenim este meritul, şi vina, moştenirii, ale eredităţii. Aceasta, îmbrăcată
în educaţia anilor de acasă, mi-a asigurat şi mie calităţile (şi defectele) cu
care mi-am trăit şi îmi trăiesc viaţa. De le-aş enumera pe cele bune, poate că
aş părea lipsit de modestie. Dar, dacă am ajuns unde am ajuns, doar prin ce
sunt, nu prin alte mijloace, trebuie să fi avut nişte calităţi. Cum, necum,
m-am trezit de mic cu simţul datoriei, iar de atunci şi până acum am învăţat
continuu, mai ales până la 40 de ani, chiar şi când n-aş fi avut chef (cine
afirmă că munceşte cu plăcere tot timpul să facă bine să-şi revizuiască afirmaţia.
Învăţătura e muncă şi încă una serioasă!). Am muncit temeinic, pe de o parte ca
să ştiu, iar pe de altă parte, pentru a-i ajuta pe alţii; să mă simt eu bine şi
sigur în profesie, să nu mă chinuiască nelinişti din necunoaştere şi, ca pe mulţi,
teama de bolnavi. Nu spun că nu a meritat, dar, de-aş fi vreun Faust, m-aş gândi
bine până unde doresc să întineresc…
M-aţi auzit spunând uneori că Medicina
trebuie însuşită temeinic de timpuriu, când ai forţă şi o memorie performantă,
ceea ce înseamnă că vârsta de 45 de ani, cel mult, trebuie să te prindă cu
sacul plin. Mai târziu, poate însemna prea târziu sau niciodată, dintr-o mie de
cauze. Din acest sac vei îndepărta, pe drum, balastul şi vechiturile şi vei
pune în loc noutăţi şi experienţă; din el te vei hrăni, metaforic vorbind, aşa
cum cămila bea apă din propria-i cocoaşă. Cum nu m-am menajat pe mine însumi,
nu sunt tolerant nici cu alţii. Nu suport ignoranţa în Medicină şi în Educaţie,
căci un rău mai mare făcut omului bolnav şi discipolilor decât neştiinţa nu
există. Detest de-a dreptul impostura, lăcomia şi corupţia (plagă grea a învăţământului
universitar), lenea, plagiatul, falsificarea datelor ştiinţifice, ambiţia nemăsurată
(cea care naşte adesea parvenitism şi impostură), complexele de superioritate,
compromisurile, căci încalcă valori şi principii care m-au condus în viaţă.
Acum, la bilanţ, autoevaluându-mă, să vă spun ce cred. N-am făcut nici o
descoperire epocală, dar nici n-am mari regrete sau frustrări, din această
pricină. Am câteva priorităţi naţionale, nu las proiecte neterminate sau vreun
lucru pe care aş fi vrut să-l realizez şi nu l-am realizat, din lipsă de idei,
de voinţă sau din comoditate. Ca profesor şi medic, îmi fac puţine reproşuri
legate de etică – dintre cele amintite mai sus – dar, când caut în trecut, găsesc
greşeli de care nu pot fi mândru, dimpotrivă. Nu există imunitate faţă de greşeli,
nimeni nu este curat ca lacrima, cel puţin în unele perioade din viaţă. Adevărata
greşeală este involuntară, exclude intenţia şi recidivele frecvente, dar acum
nu la acest gen de erori mă refer, ci la cele, păstrând proporţia, avute în
vedere de Fouché când i-a reproşat lui Napoleon, după asasinarea ducelui
D’Enghien: „Sire, aceasta e mai mult decât o crimă, este o greşeală“. Nici eu
n-am fost scutit, în urmă cu decenii, de câteva erori, care, văzute acum la alţii,
îmi trezesc şi dezgust, şi milă, şi mirare. Atunci nu le-am sesizat semnificaţia
şi, deşi nu mai este în mine nimic din cel ce am fost, nu-mi acord iertare, ci
doar circumstanţe atenuante, în litera Bibliei, căci „nu ştiam ce fac“. Mi-am
revenit repede, fără greutate, complet şi, de zeci de ani, mă simt liber de
orice povară morală. Persistenţa în greşeală este diabolică, duce la viciu, la
pervertirea sensului vieţii unora, dar, din păcate pentru ei, năravul le este
mai puternic decât conştiinţa şi sunt pierduţi. Ştiu multe asemenea suflete
schilodite, chiar în tagma noastră, nu foarte departe de aici…
Dacă m-aţi întreba ce mi-au adus Medicina şi
Învăţământul ca răsplată, ar fi cinstit să recunosc că, într-adevăr, acestea
m-au răsplătit cu o recunoaştere mai largă decât m-am aşteptat, în ţară şi în
străinătate, cu credibilitate, ca om şi ca profesionist, care m-au făcut să mă
simt confortabil în lume. Profesia mi-a asigurat, prin muncă, un trai decent, fără
pretenţii deosebite şi fără risipă. Permiteţi-mi să deschid o paranteză, de astă
dată în legătură cu puterea Medicinii zilelor noastre, care mă nemulţumeşte.
După părerea mea, în ultima jumătate de veac, au fost făcute progrese
importante, dar nu epocale, aşa cum au fost descoperirea vaccinurilor, a
insulinei şi a antibioticelor. Succesele sunt mai degrabă tehnice şi
farmacologice, foarte folositoare, dar incapabile să schimbe soarta unor mase
mari de oameni. Din păcate, nu sunt destule achiziţii conceptuale decisive,
care să elucideze patogenia celor mai grave şi mai răspândite boli cronice. Din
această cauză, prevenţia specifică în medicină bâjbâie, într-o mult prea mare măsură,
lăsând toată povara pe umerii Medicinii curative, insuficient de puternică ea însăşi.
(…)
Ce rămâne
în urma mea? Se spune că un om trebuie judecat după ce lasă bun în urma
lui. Împreună cu soţia mea, prof. dr. Margit Şerban, lăsăm, în primul rând,
Centrul Medical din Buziaş, construit din fonduri neguvernamentale, dedicat
copiilor şi tinerilor cu diabet zaharat, cu hemofilie şi cu alte câteva boli ce
pot beneficia de recuperare, şi a cărui idee originală îmi aparţine, la inspiraţie
divină parcă, având în vedere momentul în care a apărut. Unic în România prin
ceea ce face, acest mic spital a dovedit, în cei aproape 15 ani de existenţă, că
poate face mult bine celor pentru care a fost creat. Centrul din Buziaş este, în
opinia mea, fapta cea mai bună pe care am săvârşit-o: am ridicat – cum trebuie
să facă orice om – nu doar o casă şi am sădit cel puţin un pom!
Apoi, las, în condiţii mai bune decât a
permis sistemul, Clinica şi Centrul de Diabet, pe care le veţi sluji în
continuare. Şi vă las pe dumneavoastră, medicii, aleşi de mine după criteriul
exclusiv şi corect al valorii pe care am crezut că o aveaţi. Oricât de blamaţi,
de desconsideraţi şi de marginalizaţi am fi noi, doctorii (cum ne spune lumea),
nu vă necăjiţi, toţi detractorii ştiu că fără noi nu se poate! Eu am fost şi
sunt mândru că aparţin castei medicale şi vă îndemn şi pe voi să faceţi la fel,
fără, însă, a cădea în păcatul trufiei şi nici în alte păcate, şi mai grave. Păstraţi-vă
în preajma principiilor sfinţilor Cosma şi Damian. Sunteţi puţini, prost plătiţi
şi, pe deasupra, rămâneţi cu puhoiul de studenţi – dezorientaţi şi apatici,
majoritatea lipsiţi de motivaţie şi speriaţi de un viitor incert –, cu bolnavi,
săraci cei mai mulţi, şi cu toate lipsurile insurmontabile ale unui sistem de sănătate
învechit, de-a dreptul calic, cum n-a fost niciodată, de când îl ştiu. De
aceea, nu vă invidiez, dar mă bazez pe calităţile dumneavoastră profesionale şi
umane. (…)
Am scris multe cărţi de Medicină – nu mai
multe decât am citit – pentru medici, studenţi şi pacienţi, adulţi si copii. De
majoritatea am fost mulţumit chiar şi eu, iar de câteva, şi în mod special de
Tratatul de Boli Metabolice, editat anul acesta, sunt chiar mândru. (…)
În toată cariera am
arătat compasiune suferinzilor, pentru care am învăţat tot ce ştiu. Unii, judecând
fără discernământ, spun că medicii greşesc aproape jumătate din diagnostice, că
ei şi restul personalului nu pun destul suflet, adică nu manifestă înţelegere
faţă de bolnavi şi că aşteaptă „stimulente“. Din nefericire, aceştia mai au şi
dreptate, însă noi ştim că majoritatea medicilor îşi fac bine datoria şi fără
peşcheş.
În
legătură cu dumneavoastră, colaboratorii mei, am făcut tot ce am putut; cel puţin,
v-am ascultat păsurile. Pe unii i-am ajutat, pe măsura sau peste măsura aşteptării
lor, pe alţii nu destul, mai ales după părerea lor. Este normal să existe şi
nemulţumiţi, dar acestora le-aş transmite, parafrazându-l pe Kennedy: nu vă gândiţi
numai la ceea ce face altul pentru voi, ci şi la ce şi cât aţi făcut voi ca să
meritaţi. Strategia mea a vizat binele bolnavilor, al învăţământului şi
perspectiva Clinicii, având ca unic criteriu valoarea şi munca, fără ranchiună,
fără intenţia de a fi nedrept şi, întotdeauna, fără să urmăresc ceva ascuns.
(…) În prima parte a vieţii, conştient sau nu, am căutat, ca şi alţi tineri,
modele demne de urmat, medici mai în vârstă şi buni didacţi, dar şi oameni din
afara breslei medicale. Am avut norocul să şi găsesc câţiva, lucrând în două
excelente clinici, împănate cu şefi de promoţie şi cu alţi medici cu adevărat
valoroşi, pe care voi nu i-aţi mai apucat. Ceea ce i-a unit în acelaşi loc în
mintea mea şi în sufletul meu, în afară de valoare, a fost generozitatea faţă
de colegii lor tineri, în formare. Dintre toţi, doi mi-au marcat decisiv destinul
profesional. Primul a fost profesorul Constantin Zosin, unul dintre întemeietorii
Nefrologiei moderne în România, şeful celei dintâi clinici în care am intrat,
ce adunase în jurul lui cinci şefi de promoţie, făuritor de şcoală,
personalitate complexă, generoasă, dar şi cu un umor caustic, specific multor
oameni mari. Cel de-al doilea maestru este, nu vă spun o noutate, dl profesor
Gheorghe Băcanu, împreună cu care am lucrat mulţi ani în Clinica noastră. (…)
Mi-a transmis multe lucruri utile şi o experienţă de negăsit în cărţi… Dar şi
vorbe de duh; treptat, am început să ne vedem des şi să avem discuţii despre
orice subiect, bazate pe o încredere reciprocă. Dânsul mi-a oferit, discret, umărul
în cel mai greu moment al vieţii mele, aşa cum doar câţiva oameni au mai făcut-o.
Iar eu am încercat, şi sper că am şi reuşit, să-l fac să se simtă confortabil, în
Clinică şi în afara ei, oriunde ne-am fi aflat în ultimii 20 de ani. Aş dori ca
istoria să se repete şi între mine şi cei ce vin din urmă. (…)
Ce aştept
eu de la cei tineri? După cum bănuiţi, nu pretind nimic altceva decât să
respectaţi jurământul lui Hipocrate, la care lumea medicală face adesea
referiri, al cărui spirit îl urmăm, în general, însă a cărui literă n-o prea
cunoaştem (cam la fel cum nu ştim versurile imnului ţării). Sper, doar, să
primesc atâta atenţie câtă i-am arătat eu maestrului meu. Mai vreau să ajungeţi
să ştiţi şi mai multă Medicină internă, încât, la nevoie, să mă puteţi trata aşa
cum mi-aş dori, cum v-aţi trata pe voi înşivă, ori pe cei mai dragi vouă, dacă
ar fi cazul. Făceţi-mă să nu mă tem deloc, măcar voi, acum când medicii de
excepţie s-au împuţinat îngrijorător. (…)
Voi spune câteva cuvinte pentru urmaşul meu,
dl conf. dr. Romulus Timar, un experimentat internist şi diabetolog, excelent
didact, pe care îl girez fără rezerve. O şefie, oricare ar fi ea, este un fruct
dorit de orice aspirant, dar cred că am căderea să afirm că poate fi şi otrăvit,
fiindcă ascunde tentaţii, capcane şi mult stres, chiar dacă, în cea mai mare
parte din timp, acesta este subliminal. Deşi sarcina sa nu va fi uşoară, mai
ales că vine după doi şefi cu experienţă îndelungată, sunt convins că va reuşi
să conducă Clinica în mod inteligent. Singur, niciun conducător nu reuşeşte
mare lucru, de aceea trebuie să-l sprijiniţi, mai ales la început. Eu îi urez
din suflet succesul pe care sunt convins că îl va avea, aşteptând să ne vedem şi
la pensionarea sa, cât mai târzie…
La finalul destăinuirii mele, pentru tot ce
mi-a dat, îi mulţumesc lui Dumnezeu. Acum, vă întreb, ce credeţi voi că ar
trebui să simt? Să fiu trist? Nu sunt, v-am spus, nici n-ar avea rost. Să mă
bucur? Aş face-o, dacă anii ar curge înapoi, nu înainte, cum au „tupeul“ să
curgă. Atunci, ce? Nu ştiu nici eu, vom vedea. Deocamdată, consideraţi-mă „Un călător prin mâl şi ceaţă“*, care a
vieţuit într-un „Loc de trăit, loc de
murit“*, unde a rămas până „Dincolo
de lacrimi“* şi n-a făcut în zadar umbră pământului. Vă mulţumesc şi vă
urez sănătate, ani mulţi şi buni şi vremurile pe care le meritaţi.