Am
avut surpriza să constat, în calitatea mea de profesor de instruire practică
(nursing) la Școala Postliceală Sanitară Piatra-Neamț, la începerea activității
didactice, acum mai bine de un an, că un instrument, altfel cunoscut și
utilizat în lume, precum lista de diagnostice de îngrijire elaborată de NANDA-I
(North American Nursing Diagnosis Association – International), abia dacă era
pomenit la cursuri. Am observat că manualele și ghidurile nursing de la noi,
atunci când nu ignoră cu desăvârșire această listă în structurarea planurilor
de îngrijire, doar îi folosesc nomenclatura în unele referințe la probleme și
diagnostice de îngrijire (adesea fără indicarea sursei) și o pomenesc în
trecere uneori.
Prestigiul
profesiei de asistentă medicală este în legătură cu gradul de autonomie
profesională în practică. Deși în țări din vestul Europei autonomia are tot mai
clar valențe bazate pe criteriul „evidence-based“ (validări științifice) al
intervențiilor însoțite de așa-numitele „rationals“ (argumente) din cadrul
planurilor de nursing și al taxonomiilor tot mai bine puse la punct, în România
asistenții medicali au încă adesea un rol de subordonare față de medic. Ideea
de lucru în echipă și de specializări diferite care să depășească imaginea
tradițională (1) apare rar în astfel de contexte. Problema are conexiuni cu
felul în care învățământul din domeniul nursingului – inerțial în multe aspecte
și lipsit de elementele motivaționale necesare (2) – și realitățile din practica
medicală (rupte de modelele educaționale/curriculare din școli) întârzie
realizarea coerenței dintre teorie și practică și mențin unele situații care
pun semne de întrebare chiar asupra profesionalismului abordărilor în acest
domeniu (3).
Având
ca obiect omul bolnav (dar și pe cel sănătos) această profesie este una dintre
cele mai pline de responsabilitate. De aici și necesitatea unei pregătiri în
acord cu standardele științifice internaționale, care să ofere deopotrivă
competență și autonomie profesională. Unul dintre cele mai importante tratate
de nursing din lume, „Lippincott Manual of Nursing Practice“, ajuns la a zecea
ediție și utilizat în multe țări, pune în conexiune diagnosticele clinice și
posibilele diagnostice de nursing. În paginile lui nu sunt menționate nevoile
de îngrijire, prezente la tot pasul în ghidurile noastre, dar se pare că la
noi, până acum nimeni nu a avut curiozitatea să cerceteze în amănunt acest
aspect și motivele diferențelor. La fel, tratatele de planuri de îngrijire din Occident
urmează, cu unele excepții, același criteriu al nomenclatorului clinic pe
aparate și sisteme, nu pe acela al nevoilor. În acest fel, studenții și elevii
au ocazia să vadă mai concret reperele de îngrijire pe filiera clinică. La urma
urmei, însăși curricula specifică profesiei de asistent medical generalist, în
România, este structurată nu după vreun model de nursing, ci după acel criteriu
mai vechi al aparatelor și sistemelor anatomo-fiziologice și al diagnosticelor
clinice (4). Astfel, găsim, în mod corect, în curricula de specialitate, module
de studiu precum „Pneumologie și nursing în pneumologie“ sau „Cardiologie și
nursing în cardiologie“ și nu „Nevoia de a avea o bună respirație și o bună
circulație“. Elevii și studenții specializării „Asistență medicală generală“
studiază module având titulaturi precum „Dermatovenerologie și nursing
specific“ și nu „Nevoia de a-și păstra tegumentele și mucoasele curate“.
Așa
stând lucrurile, se pune întrebarea de ce de 25 de ani elevii și studenții de
la specializarea Asistent medical generalist din țara noastră sunt îndrumați,
pe de o parte, să învețe îngrijirile specifice ale pacienților cu diferite
tipuri de afecțiuni, iar pe de altă parte, li se recomandă să lucreze cu un
instrument de verificat satisfacerea nevoilor de îngrijire, care are valențe
mai mult teoretice și ține mai curând de domeniile psihologiei, sociologiei și
antropologiei decât de nursing. Răspunsul îl găsim în inerția sistemului, lipsa
de documentare la zi, accesul limitat la sursele bibliografice valide la nivel
internațional, delăsarea generală care se răsfrânge și asupra acestui domeniu.
De
fapt, numai cunoașterea obiectivelor și intervențiilor standard specifice
fiecărui diagnostic de îngrijire (NOC și NIC)* poate crește autonomia profesională,
aflată în suferință. Și chiar dacă autonomia profesională în nursing suscită
discuții și controverse, evidențiate prin numeroase articole publicate în
ultimii zece ani în reviste de specialitate în toată lumea, cel puțin patru
elemente sunt acceptate ca fiind condițiile de bază ale conceptului: a avea o
perspectivă holistică, a cunoaște pacientul, a ști că știi ce ai de făcut și a
îndrăzni să iei decizii. Restrângând termenii, a avea cunoștințe și încredere
în propria persoană din punct de vedere profesional este, de fapt, înțelesul
acestui concept (5).
Dacă
așa stau teoretic lucrurile, în practica nursing avem de a face cu o
marginalizare a rolului asistentei medicale în cadrul echipei de îngrijire.
Asistenta medicală întreabă mereu medicul ce are de făcut. Dacă ar învăța
sistematic în școală intervențiile specifice fiecărui obiectiv al planurilor de
îngrijire în forma lor standardizată din Occident, autonomia nu ar mai fi în
discuție. Nu se poate spune că nu se face deloc acest lucru, dar există multă
improvizație în această zonă, iar nesiguranța în exercitarea profesiei de
asistent medical devine o trăsătură caracteristică a activității de îngrijire
de fiecare zi a pacienților.
*NOC sunt inițialele de la Nursing Outcomes Classification (Clasificarea
obiectivelor nursing), iar NIC de la Nursing Interventions Classification
(Clasificarea intervențiilor nursing), în acord cu nomenclatorul NANDA-I.
