Trăim iară, timpul de odihnă al lumii, vremea de pace de la început, aşa cum a zugrăvit-o Sfântul Apostol Ioan: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi adevăr. Toate lucrurile au fost făcute prin El. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Cuvântul era Dumnezeu“.

   Energia primordială, a întemeierii, oferă astfel sensul sacru comuniunii metafizice dintre om şi marele creator.

   Maica Domnului aduce pe pământ, din veşnicie, copilul cel mai drag din toate timpurile. Deschide prin miracol poarta fericirii, a libertăţii şi a sfinţeniei noastre. Femeia pune capăt, cu dragoste, robiei ancestrale, ridicându-se la rangul de: „Împărăteasă dăruitoare“. Fecioara Maria întruchipează inima lumii, chivotul sacru al creaţiei. Dragostea de mamă devine prin ea „axis mundi“, osia cerului, cea mai puternică dintre forţele zidirii. Chipul ei de maică, cu pruncul în braţe, umple pământul şi întemeiază cuminte sfinţenia icoanei creştine.

   „A-L vedea pe Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor“, spune textul canonic, dar a-l închipui devine o necesitate spirituală. Acelaşi Tudor Arghezi schiţează un portret: „Pentru că n-au putut să te înţeleagă / Deşertăciunea lor de vis şi lut, / Sfinţii au lăsat cuvânt că te-au văzut / Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă“.

   Moşul se priveşte numai cu sufletul. Nimeni nu ştie să-l fi văzut vreodată supărat. Frica, mânia, certarea pier de la faţa lui. Stăpân al bunătăţii, are puterea de a instaura necondiţionat „regatul iertării“. Spiritul Crăciunului face ca orice înverşunare din noi să-şi găsească un sfârşit firesc.

   Pretutindeni în lume şi întotdeauna, Moş Crăciun e aşteptat cu nerăbdare. Niciodată nu a dezamăgit. Iubit fără rezerve, poartă în tolbă, printre jucării, visul de aur al umanităţii: egalitatea. În seara de Ajun, orice bordei, găzduindu-l pe Moş, are şansa să devină palat. Sub brad, el aşază duios şi darurile pentru cei mari: leacuri de sărăcie şi tristeţe, de bătrâneţe şi depărtare. Atâta vreme cât credem în el, Moşul soseşte.

   În iconomia darurilor şi a simbolurilor, intră în familie, la 6 decembrie, Sfântul Nicolae. Tradiţia spune că ar putea aduce şi nuieluşe pentru copiii neascultători. În fapt, amândoi moşii vor să vadă caietul de „cuminţenie“ şi pe cel de „răbdare“ al celor mici. Moşului Nicolae îi plac mult copiii harnici. Aşteaptă să le vadă ghetele lustruite frumos, pe pervaz, pentru a le umple cu daruri. Într-unul din ani, ciorapii au luat şi ei loc la fereastră, căutând să inoveze obiceiul şi să sporească darul. Moş Nicolae s-a amuzat enorm, a umplut pervazul cu dulciuri şi fructe, aşezând copilăria în mirabila stare de veghe dinaintea Crăciunului.

   Despre el, istoria mărturiseşte că a trăit în realitate între anii 270 şi 346. I-a fost prieten altui mare sfânt ortodox: Spiridon al Trimitundei, împreună cu care a luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea (325). Moş Nicolae a fost de faţă când s-a demonstrat în termeni practici esenţa Trinităţii. Sfântul Spiridon, prin har, a arătat că Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă, a făcut semnul crucii şi a rostit invocaţia: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“. Cărămida a dat mărturie înfricoşată, despărţindu-se pe loc în elementele constituente. În partea de sus s-a aprins foc, apa a început să curgă în jos, iar lutul a rămas în mâinile sfântului.

   Tradiţia răsăriteană îi atribuie Moşului Nicolae şi puterea de a căsători fetele sărace. Se povesteşte că odată ar fi lăsat, ca daruri, pungi cu galbeni pentru trei surori sortite unei vieţi de păcat. Aducând zestrea, Moşul le-a dăruit familii şi, prin ele, puterea de a duce lumea mai departe.

   Moş Crăciun şi Moş Nicolae au ceva care îi face irezistibili. Citesc gândurile copiilor. Pot îndeplini orice dorinţă, chiar înainte de a fi rostită. Hotărât lucru, moşii ocupă aprioric frecvenţa universală din spectrul energiilor, unde totul este posibil.

   În „Colindă de Crăciun“, Tudor Arghezi ni-l prezintă şi pe Moş Ajun: „Doi unchieşi pitici, / Pitici dar voinici / Unul Moş Ajun / Altul Moş Crăciun / Amândoi cu barbă, / Stufoasă şi albă, / Cu fuiorul moale, / Până la paftale / Tata Moş Crăciun / Zis-a Moş Ajun / Eu, cu voia Ta, / Parc-aş rămânea / Mâine de amiază / Pân’ la Bobotează“.

   Timp de jumătate de veac, nedrept, Moşul s-a chemat Gerilă şi a trăit fugar. Fidel celor care îl aşteptau, le-a spus că acesta este doar un pseudonim literar. Câtă speranţă a adus Moşul în vremurile acelea! În ziua de Ajun a anului 1989, la Radio România se intona „O ce veste minunată!“. Crăciunul venea cu darul cel mai de preţ pentru neam: libertatea. Cu toată gloria, Moşul îşi oprise sania pentru o clipă, în timpul real. Îşi făcea amintiri, rezerve de poveste, pentru lumea copilăriei de mâine. Din sacul greu, golit pentru prima dată de tot, la lumina zilei, am văzut cum: „Ieşiră cu miile / Toate seminţiile / Urşii mari de lână / Cu păpuşi de mână / Iepurii cu leii, / Lupii, brotăceii / Făpturi şi jivine / Plăsmuiri blajine / Fiare, orătănii / Trupuri de vedenii / Căruţe şi sănii / Trase de dihănii / Maimuţoi cu cârmă / Oase de sârmă / Elefanţi nerozi / Tot cu două cozi“ (Tudor Arghezi).

   În zilele Crăciunului, Dumnezeu ia chipul aceluia care iartă, care miluieşte. La focul sufletului creştin se încălzeşte astăzi, în cumpăna vremii, o lume sărăcită, aspră, fără odihnă. Lumea în care trăim. Un timp profund desacralizat, în care copiii îşi revendică vehement dreptul la poveste. Moşul aduce însă stelele pe pământ, dăruindu-le deopotrivă tuturora. E ceasul de taină când îngerii numără poeziile şi faptele bune, iar visul de copil arvuneşte veşnicia.

   Moşul opreşte sania lui demodată, mirosind a scorţişoară şi a brad verde. Colindătorii au plecat, casa e măturată, sufletul împodobit. Cei dragi ne sunt alături, în jurul mesei cu bucate. Moşul, obosit dar bucuros, tocmai deschide uşa.