Sala
Institutului Cultural Român (ICR) s-a dovedit neîncăpătoare pentru a-i primi pe
toţi cei ce doreau să asiste la dezbaterile prilejuite de publicarea, în
Editura Trei, a traducerii volumului CARTEA
ROŞIE, un remarcabil jurnal scris de Carl
Gustav Jung. Început în 1913, el
este continuat cu perseverenţă până în 1930, dar ultima frază, aşternută pe hârtie
în anul morţii autorului, a rămas neterminată. Dl Horia Roman Patapievici,
directorul ICR, a rostit cuvântul de deschidere, afirmând că această carte
monumentală, unicat editorial la începutul secolului în care trăim, este una
dintre cele mai stranii apărute până acum. Dl prof. univ. Vasile Dem.
Zamfirescu, reprezentând editura amintită, a făcut istoricul acestei lucrări. Lăsată
neterminată de autor, publicarea ei a fost supusă unui embargo de către fiul
autorului, 
de teama interpretării greşite sau a găsirii, de către detractori, a
unor motive de a-i deprecia opera. Totuşi, la începutul mileniului, urmaşii
celebrului psihanalist au sfârşit prin a concede drepturile de reproducere şi
astfel, la sfârşitul primului deceniu, au apărut ediţiile în limbile engleză şi
germană. Cu o diligenţă remarcabilă, Editura Trei a lansat versiunea în limba
română, salutată, cum am arătat, de un public numeros. Reputatul om de cultură Andrei Pleşu, următorul la cuvânt,
a delectat auditoriul cu umorul său fin, afirmând în primul rând cu înţeles că îl
preferă pe Jung lui Freud din motivele pe care mulţi intelectuali le cunosc. Stăruind
asupra diferenţei dintre memoria pasivă şi cea activă, vorbitorul a făcut
incursiuni şi comparaţii într-o cosmologie psihologică şi teologică. Ca
specialist recunoscut în terapia psihanalitică după metoda lui Carl Gustav
Jung, dna prof. univ. Mihaela Minculescu s-a referit pe larg la prototipul
concepţiei lui Jung despre procesul de individuaţie, cartea Liber
Novus (aşa-numita „carte roşie“) reprezentând acest proces într-o schemă
psihologică generală.
Datorită
afluenţei mari de participanţi la dezbateri, nu a mai fost loc pentru intenţia
de a interveni, în numele săptămânalului „Viaţa
medicală“, publicaţie care a acordat un foarte amplu spaţiu psihanalizei.
Ar fi fost de explicat, mai întâi, nedumerirea ce a produs-o stranietatea
textului, care se află la limita dintre adecvare şi alienare. Dacă ţinem seama
că C. G. Jung a fost, deosebit de Sigmund Freud, în mai mare măsură psihiatru
decât psiholog, este explicabil ca, la sfârşitul zilei, după închiderea uşii
cabinetului prin care se perindau personalităţi deviante, să încerce să pătrundă
şi să intre în mentalitatea lor, rămânând acolo, printre viziuni, un timp
suficient pentru a le justifica.
Se
poate găsi şi o altă explicaţie a genezei Cărţii
roşii şi anume intenţia autorului de a se vindeca de o puternică traumă
afectivă. Care ar putea fi aceasta? Separarea de Sigmund Freud. Legătura
spirituală dintre ei a fost de intensitatea celei dintre Castor şi Polux. Freud
a investit foarte mult în Jung, numindu-l chiar, în anul 1910, la Congresul din
Nürenberg, primul preşedinte al nou înfiinţatei Internationale Psychanalytische Vereinigung, lucru care, evident, a
născut în sufletul acestuia un sentiment de profundă stimă şi recunoştinţă.
Ruptura s-a produs însă tocmai în 1913, anul în care au fost scrise primele rânduri
din carte. Ne putem imagina că despărţirea de omul care reprezenta atât de mult
l-a marcat enorm, lucru remarcat de contemporanii săi. Aceştia au observat o
schimbare radicală în compartimentul psihanalistului cufundat într-o dispoziţie
depresivă persistentă, în aşa fel încât pentru câţiva ani nu a mai dat la iveală
nicio lucrare importantă. În psihotraumatologie este cunoscută încercarea de a şterge
efectul reactiv nociv al unei separări prin ceea ce se numeşte coping. Nu este improbabil ca Jung să
fi ţinut un jurnal în încercarea de a se vindeca de aceea reacţie de doliu
produsă de pierderea prieteniei lui Freud. Cum altfel poate fi privit
fragmentul pe care-l reproducem în continuare, în chip de dovadă? „De ce Sinele meu e un deşert? Am trăit oare
prea mult în afara mea, în oameni şi în lucruri? De ce mi-am evitat Sinele?
Nu-mi eram scump mie însumi? Dar am evitat locul sufletului meu. Am fost
propriile mele idei, după ce am încetat să fiu celelalte lucruri şi ceilalţi
oameni. Dar nu am fost propriul Sine, faţă în faţă cu gândurile mele. Trebuie să
mă ridic şi deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu. Într-acolo se îndreaptă
drumul meu şi de aceea el duce la singurătate, departe de oameni şi de lucruri.
Este oare singurătate să fii cu tine însuţi? Singurătate este doar atunci când
Sinele e un deşert. Să fac din deşert o grădină? Să populez o ţară pustie? Să
deschid deşertului străvezia grădină fermecată? Ce anume mă duce în deşert şi
ce să fac acolo? Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea mea?
Adevărată e doar viaţa, şi doar viaţa mă duce în deşert, într-adevăr nu gândirea,
care ar vrea să se întoarcă iarăşi la gânduri, la oameni, la lucruri, căci deşertul
o înspăimântă.“
În al treilea rând, Cartea roşie legitimează definitiv afirmaţiile făcute în paginile săptămânalului
nostru şi anume că este cazul să se renunţe la traducerea în limba română a
termenului freudian „das Es“ prin Sine, aşa cum s-a făcut în prima carte
dedicată teoriei lui Freud de către I. Popescu-Sibiu, preluată nepotrivit de
primele
traduceri de psihanaliză apărute la începutul anilor ’90. Sinele lui Jung, un „das Selbst“ care a devenit peste ocean Self, înseamnă mult mai mult decât un nucleu instinctual inconştient. Nu vrem să încheiem
relatarea fără a ne exprima satisfacţia faţă de prezenţa numeroasă a tinerilor înregistrată
la Institutul Cultural Român la dezbaterea pe marginea Cărţii roşii, afirmând că psihanaliza reprezintă unul din cele mai
importante momente psihiatrice ale secolului XX, cu ecouri ce, departe de a se
stinge, reverberează peren. 
