Acest titlul ar putea sugera o incursiune în vastul teritoriu al fraudei, nu numai ştiinţifice, care în forma sa cea mai rudimentară se numeşte plagiat. Nici vorbă de aşa ceva, pentru că, dintre toate mizeriile de acum, nu aceasta este cea mai mare şi apăsătoare. Apoi, la noi, destule fraude, de orice natură, sunt descoperite îndeosebi când anumite personaje trebuie, dacă nu aneantizate, măcar puse cu botul pe labe. Pe urmă, există un rafinament în acest vast domeniu, care nu este la îndemâna oricui: însuşirea unor idei, exploatate ulterior cu pretenţia originalităţii.

    Dezvoltarea impetuoasă a internetului, pe lângă beneficii nevisate în urmă cu puţin timp, are şi efecte dezastruoase în respectarea proprietăţii intelectuale.
    Trebuie să semnalez o carte foarte utilă pentru a avea o imagine asupra fenomenelor abia schiţate mai sus: „Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor“ (Ed. Humanitas, 2008). Volumul a apărut datorită colaborării a 11 universitari, sub coordonarea profesorului Septimiu Chelcea. Iată titlurile ultimelor trei capitole ale cărţii: (7) Cultura universitară – cultură a plagiatului? (8) Cercetări psihosociale concrete privind frauda în universităţi; (9) Anchetă sociologică: frauda, ruşinea şi vinovăţia în universităţi.
    Frauda ştiinţifică (cf. denumirii din franceză) ca şi scientific misconduct – sintagmă englezească greu de tradus – există, evident, şi în ţările dezvoltate. Concomitent cu evoluţia cercetării ştiinţifice, apar şi forme noi de fraudă. Poate, într-o perioadă mai puţin agitată decât cea de acum, dacă va veni, ar fi utilă o privire de ansamblu asupra acestui subiect prezent mereu în reviste de vârf sau în cărţi.
    Să aducem şi puţină lumină: pentru autorul care publică într-o revistă indexată, sau reuşeşte să scrie o monografie la o editură recunoscută, a fi citat înseamnă recunoaşterea sa, a rezultatelor sale. La rândul său, utilizatorul informaţiilor ştiinţifice are dreptul de a cita, respectând anumite reguli, iar citarea onestă depinde în mare măsură de educaţia sa.
    După această introducere relativ dezagreabilă, să virăm către mereu interesantul domeniu al etimologiei, evident al cuvintelor din titlul articolului, dar şi al altora înrudite. Principalele surse de documentare utilizate sunt: scrieri ale cunoscutului lingvist Alain Rey, o carte găsită cu şansa celui ce caută şi unde nu te poţi aştepta la mare lucru (un fel de librărie depozit, cu cele mai diverse produse tipărite, denumită pitoresc „Mona lisait“), de Marie France Chambat - Houillon şi Anthony Wall – „Droit de citer“ (Édit. Bréal, 2004) şi din colecţia Le goût des mots, spiritualul „Répertoire des délicatesses du français contemporain“, de scriitorul francez Renaud Camus (P.O.L. édit., 2000). La care se adaugă mai multe dicţionare şi enciclopedii în franceză şi în engleză.
    Dar pentru că ne aşteaptă o incursiune etimologică mai neobişnuită, să ne oprim puţin asupra obiceiului, destul de răspândit, de a începe o carte cu un citat bine ales, adică un motto. Uneori, citatele se găsesc şi în capul fiecărui capitol. Ce efect poate avea un citat? Greu de spus, oricum autorul poate spera, eventual, ca prin notorietatea personalităţii căreia îi aparţine citatul să deschidă măcar o portiţă către cititor sau, dacă este posibil, să releve ideea fundamentală a operei sale. Asta în cel mai fericit caz, dar probabile sunt şi efectele adverse, posibile când citatul este nepotrivit sau, şi mai rău, a fost introdus prost. Cum se mai întâmplă cu unele locuţiuni latine…
    Dar dacă unele citate–mottouri sunt false? E greu de răspuns în inflaţia informaţională actuală, dar şi pentru că imaginaţia unor autori scapă oricăror limite. Există însă un autor francez, părintele incontestabil al citatelor false: francezul Alexandre Breffort, azi aproape uitat, care îşi acordase singur, cu multă ironie şi, implicit, modestie, titlul de Vulturul cuvintelor (l’Aigle de Mots). În cartea sa „Contes du grand-père Zig“, fiecare capitol poartă un gen de epigraf, un citat pe cât de fals, pe atât de irezistibil, prin subtilitate, umor sau chiar cinism. Iată câteva pseudocitate, alese cu dificultate, îndeosebi din cauza aluziilor, pe care le pricep de-a binelea doar francezii. În consecinţă, puţine citate fabricate pot fi traduse, de exemplu: • Să nu ne forţăm câtuşi de puţin călcâiul (Ahile). • Să batem în lemn (Le Masque de Fer). Cele mai multe trebuie reproduse însă ca atare. Iată doar câteva: • Je suis paré! (Ambroise; evident, marele chirurg Ambroise Paré, cu menţiunea că în franceză paré înseamnă împodobit, înfrumuseţat). • C’est plus de l’amour, c’est de la rage (Pasteur; cum se ştie, în franceză rage înseamnă turbare, dar şi, printre altele, pasiune). • Tout le monde descend! (Darwin; aluzie la evoluţionism, prin intermediul expresiei pe care o aud pasagerii ajunşi la staţia terminus). • Mange! (Madame Cambronne à son petit garÎon; se ştie, Cambronne-tatăl e autorul popularului cuvânt… merde!). • Tell père, tell fils (Proverbe Suisse; evident, aluzie la legendarul erou elveţian Wilhelm Tell, necuviincioasă, puţin spus, deoarece aminteşte de un cunoscut proverb francez).
    Chiar din aceste puţine exemple, se vede că Breffort avea imaginaţie, dar a şi maltratat istoria. Clio (Kleio), muza grecească a istoriei s-a cam răzbunat, autorul de false citate fiind pomenit doar de americani datorită unei piese de bulevard pe care a scris-o, Irma la douce, devenită operetă.
    În sfârşit, trebuie să ajungem la verbul citer – a cita, a cărui istorie etimologică este complexă şi chiar complicată. Şi de aceea se impune o continuare în articolul următor.