Mediul optim pentru viaţa şi dezvoltarea
copiilor este, cum bine se ştie, familia, dar sunt cazuri când aceştia trebuie
să fie încredinţaţi instituţiilor de ocrotire. În recomandarea sa cu privire la
drepturile copiilor instituţionalizaţi, Consiliul Europei încurajează toate
statele membre să adopte măsuri legislative şi politice pentru a garanta
respectarea anumitor principii de bază şi norme de calitate. Cum stau lucrurile
în realitate, la noi? Institutul pentru Dezvoltarea Copilului, în parteneriat
cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice,
Fundaţia SERA România şi Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil
au organizat, la 13 noiembrie 2013, conferinţa cu tema „Efectele instituţionalizării
asupra dezvoltării copilului. Observaţie, diagnostic, prevenire a consecinţelor
de lungă durată“, la care au participat reprezentanţi ai MMFPSPV, Ministerului
Educaţiei Naţionale, parlamentari, directori ai direcţiilor generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului din ţară, medici specialişti şi reprezentanţi ai
organizaţiilor neguvernamentale din domeniu. În cadrul evenimentului au fost
prezentate concluziile parţiale ale unei cercetări ce a vizat studiul
comparativ al dezvoltării copiilor instituţionalizaţi şi al celor din
comunitate.
În anul 2000, trei cercetători din SUA –
prof. dr. Nathan A. Fox (Universitatea Maryland), prof. dr. Charles A. Nelson
III (Universitatea Harvard) şi prof. dr. Charles H. Zeanah jr. (Universitatea
Tulane) – au iniţiat studiul Bucharest
Early Intervention Project (BEIP), privind efectele instituţionalizării
asupra dezvoltării creierului şi comportamentului copiilor. Proiectul –
implementat de Fundaţia SERA România, finanţat de John T. and Catherine D.
MacArthur Foundation şi coordonat ştiinţific de Institutul pentru Ocrotirea
Mamei şi Copilului „Dr. Alfred Rusescu“ – a avut un obiectiv social, de
demarare a dezinstituţionalizării copiilor din Centrul de Plasament „Sfânta
Ecaterina“ din Bucureşti, şi unul ştiinţific, de evidenţiere a dezvoltării
neurocerebrale a copiilor, în trei situaţii: în familia naturală, în asistenţă
maternală şi în îngrijire rezidenţială. Cercetarea a monitorizat evoluţia, în
paralel, a 136 de copii instituţionalizaţi şi a 72 de copii din comunitate,
care nu au fost instituţionalizaţi niciodată (grupul martor). Din grupul
copiilor instituţionalizaţi, jumătate au fost plasaţi în asistenţă maternală
profesionistă sau în plasament familial de comisiile de protecţie a copilului,
iar jumătate au beneficiat în continuare de o măsură de protecţie rezidenţială,
având în vedere că DGASPC nu a identificat o soluţie de îngrijire familială
pentru ei. La momentul începerii studiului, asistenţa maternală era redusă în
Bucureşti, astfel că BEIP a recrutat 58 de asistenţi maternali care au fost
formaţi şi plătiţi să îngrijească 68 de copii. În faza iniţială, asistenţii
maternali ai reţelei au primit salariu şi o sumă lunară de bani necesari pentru
a acoperi cheltuielile legate de creşterea copiilor. Acest sprijin financiar a
fost preluat ulterior de direcţiile locale de protecţie a copilului. Studiul a
identificat probleme psihiatrice serioase şi disfuncţionalităţi în dezvoltarea
cognitivă a celor instituţionalizaţi, fiind afectate discernământul, controlul
impulsurilor şi păstrarea amintirilor. În cazul copiilor instituţionalizaţi la
scurt timp după naştere, se produc modificări organice (cerebrale)
ireversibile, dar intervenţia timpurie, în sensul întreruperii instituţionalizării,
poate aduce progrese importante în dezvoltarea copilului.
La copiii instituţionalizaţi încă de la naştere
s-au constatat mai frecvent afectarea dezvoltării cognitive, a limbajului, a
procesului de discernământ, controlului impulsurilor şi păstrării amintirilor
decât la cei neinstituţionalizaţi. Intervenţia timpurie pare a remedia unele
întârzieri şi deficite, însă nu pe toate. De exemplu, copiii plasaţi în asistenţă
maternală au mai puţine tulburări emoţionale şi anxietăţi în comparaţie cu cei
care au continuat să trăiască în instituţii. Momentul intervenţiei contează
foarte mult: copiii scoşi din instituţii şi plasaţi în asistenţă maternală
înaintea vârstei de doi ani au rezultate mai bune, în mod special în domeniile
cognitiv (IQ mai ridicat), al dezvoltării limbajului, sănătăţii mintale,
activităţii cerebrale şi abilităţilor sociale, comparativ cu cei plasaţi după
vârsta de doi ani. Rezultatele testelor de inteligenţă sugerează faptul că un
efect pozitiv pe termen lung este
influenţat atât de intervenţie, cât şi de continuitatea în plasamentul în cămine
iubitoare. Copiii plasaţi iniţial în reţeaua de asistenţă maternală BEIP,
monitorizată şi beneficiind de sprijin, şi care au rămas în acele case/cămine
până la vârsta de opt ani au avut un IQ semnificativ mai mare decât cei iniţial
plasaţi în reţeaua de asistenţă maternală BEIP, dar mai apoi mutaţi în alte
locuri (adopţie, reintegrarea în familiile biologice sau mutarea în reţeaua de
asistenţă maternală de stat).
Evaluarea copiilor incluşi în studiu va
continua până la vârsta de 18 ani, pentru a vedea cum decurge trecerea la
adolescenţă, o etapă în care pot apărea tulburări psihiatrice; cercetătorii şi-au
propus să investigheze dacă intervenţia are efecte de durată, dacă momentul
intervenţiei asistenţei maternale sugerează existenţa unor perioade sensibile
în recuperare şi să identifice mecanismele asociate recuperării în dezvoltarea
cognitivă, socială şi psihologică a acestor copii.
Din primele rezultate ale programului s-a
desprins concluzia necesităţii înfiinţării unui institut de formare profesională
şi de cercetare ştiinţifică fundamentală, pentru creşterea calităţii
serviciilor şi sprijinirea dezvoltării sistemului de protecţie a copilului:
Fundaţia „Tulane“, Fundaţia SERA România şi Academia de Ştiinţe Medicale din
România au pus bazele Asociaţiei pentru Dezvoltarea Copilului, iar în 2004 a
fost creat Institutul pentru Dezvoltarea Copilului.
Concluziile de până acum ale studiului BEIP
duc la o serie de recomandări. Statul ar trebui să elaboreze intervenţii în
scopul descurajării abandonului; să oprească instituţionalizarea copiilor
orfani/abandonaţi; să furnizeze copiilor orfani şi abandonaţi sprijin educaţional
şi psihologic de durată, precum şi alte tipuri de intervenţie sau terapie; să
dezvolte un sistem de protecţie a copilului care identifică cu atenţie familii
sigure şi eficiente ce pot avea grijă de copii abandonaţi/orfani; să dezvolte o
reţea de asistenţă maternală de înaltă calitate, bine menţinută şi monitorizată,
dacă nu sunt disponibile alte opţiuni permanente. Chiar dacă statul menţine
modelul actual de asistenţi maternali angajaţi sau va folosi subvenţii, este
foarte important ca ei să aibă sprijinul profesioniştilor cu experienţă în
protecţia copilului. Pe măsură ce copiii intră în adolescenţă, asistenţii
maternali trebuie să primească resurse suplimentare, inclusiv instruire cu
privire la schimbările în dezvoltare şi comportament asociate adolescenţei,
precum şi strategii pentru a gestiona provocările comportamentale pe care le-ar
putea întâlni la unii copii.