Încă nu ajungem la o incursiune în corpul Dicţionarului declanşator al acestui
serial. Deocamdată, câte ceva despre traductologie.
Termen preluat din franceză, limbă în care la
traduction (s.f.) reprezintă o ştiinţă dedicată studiului procesului
cognitiv inerent oricărei reproduceri (traduceri) orale, scrise sau gestuale
într-un limbaj, a expresiei unei idei provenind dintr-un alt limbaj prin: semne
vocale (cuvinte), grafice (scris) sau gestuale. Cuvântul traductologie a fost utilizat pentru prima oară în 1968 de trei
cercetători belgieni: R. Goffin, P. Hurbin şi J.M. Van der Merschen. În engleză,
s-a consacrat denumirea translation
studies, domeniu interdisciplinar, conţinând elemente de ştiinţe sociale şi
umanistice, conducând la studiul sistematic al teoriei, descrierii şi aplicaţiilor
traducerii sau interpretării. De fapt, definirea şi abordările în engleză sunt
mai complexe. Mai importantă mi se pare colaborarea traducătorilor de meserie
din toată lumea în cadrul unor reuniuni sau societăţi (de exemplu: International Association for Translational
and Intercultural Studies şi European
Society for Translation Studies). Desigur, există instituţii de învăţământ şi
societăţi naţionale de profil. De un interes deosebit s-a dovedit Association canadienne de traductologie,
deoarece în Canada se confruntă (benefic) engleza americană cu franceza
canadiană (amuzantă uneori pentru francezii din Hexagon). Voi reveni asupra
acestui subiect.
În continuare, câte ceva despre realitatea
românească. Mai întâi, trebuie să semnalez o carte intitulată „La Traduction. Là où tout est pareil et
rien n’est semblable“ (Editura EST, 2012), autoare prof. univ. Magda
Jeanrenaud, de la Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi. Volumul a fost lansat
vineri, 15 martie a.c., la Institutul Francez din Iaşi, cu ocazia Lunii Francofoniei. Cunoscutul lingvist
francez Claude Hagège, profesor la College de France, menţionează în prefaţa cărţii:
„Pe lângă exemplificările din germană, engleză şi rusă, studiul Magdei
Jeanrenaud se concentrează pe limba română şi pe anumite opere de referinţă ale
literaturii române moderne şi contemporane, în relaţia acestora cu traducerile
lor în limba franceză. Prin grija autoarei de a analiza toate aspectele
trecerii dintr-o anumită limbă într-alta, studiul are o valoare exemplară
pentru numeroase cazuri de transfer, prin care se pot pune în oglindă oricât de
multe limbi“. O asemenea apreciere, formulată de un lingvist reputat prin
exigenţa sa, echivalează cu o consacrare pe plan internaţional a autoarei.
Într-un
număr de anul trecut din Dilema veche
(nr. 432, 24–30 mai 2012), se semnala pe prima pagină dosarul cu subiectul
„Franţa şi francofonia. Ce mai înseamnă azi“. E limpede că impactul
francofoniei nu mai e astăzi strict cultural. Deşi au mai rămas, din cei mulţi
de odinioară, intelectuali (inclusivi medici) tentaţi de cunoaşterea în
original a unor capodopere ale literaturii franceze, dar şi de frumuseţea
francezei. Însuşi Claude Hagège a scris, printre altele „Dictionnaire amoureux des langues“ (Édit. Plon-Odile Jacob, 2009),
dar şi „Combat pour le franÎais: au nom
de la diversité des langues et des cultures“ (Édit. Odile Jacob, 2006).
Spre o eventuală limpezire, îl citez în original pe cunoscutul Alain Rey: „La langue française est notre bien commun,
notre maison, il suffit de la mieux connaître pour l’aimer“ (2012). De
remarcat calitatea României de ţară invitată de onoare, în acest an, la ediţia
33 – Salon du Livre – Porte de Versailles – Paris. Cum a fost? În loc de răspuns,
citez titlul unui articol de George Onofrei, redactor şef al Suplimentului de cultură – Ziarul de Iaşi: „Ce n-a văzut (ştiut)
Parisul“.
În România actuală, engleza e de departe
prima limbă, urmată de spaniolă (care, în sudul SUA, concurează serios engleza
americană), iar franceza şi chiar germana se află în scădere, nu-i nicio
îndoială.
Pe piaţa muncii, cum se spune, este nevoie
de traducători în şi din franceză. Cu excepţia traducerii unor opere literare,
în cazul cărora se preferă (dacă se găsesc) vorbitori nativi de franceză. Deşi
s-au consacrat şi câţiva traducători autohtoni, priviţi uneori cu reticenţă, pe
nedrept, de unii critici literari acerbi. Oricum, stimulat şi de Dicţionarul la a cărui analiză voi
ajunge în ultimul articol al acestui serial, am căutat informaţii pe site-ul www.traducători-autorizaţi.com. Prezint
selectiv câteva informaţii şi comentarii. Centrul de Pregătire Profesională în
Cultură (CPPC), instituţie publică subordonată Ministerului Culturii şi
Cultelor, asigură organizarea examenului pentru acordarea certificatului de
traducător în şi din limbi străine. Examenul se desfăşoară numai la sediul
Centrului din Bucureşti şi se pot înscrie numai persoane care au absolvit cel
puţin învăţământul liceal cu promovarea examenului de bacalaureat. În varianta
veche sau în cea nouă? Prima pagină de pe site începe cu o (mică) surpriză:
CPPC organizează un curs de Traductologie
cu durata de... cinci zile, adică o săptămână. Ce şi cât se poate învăţa în
acest răstimp, spre a deveni un bun traducător, n-am idee.
Actele necesare pentru înscriere sunt cam
multe, adică e birocraţie mare. Mă opresc doar la formularea „certificat
medical – persoană cu handicap (dacă e cazul)“. Formularea „persoană cu
handicap“ ar trebui evitată, utilizarea sintagmei „persoană cu dizabilităţi
fizice sau psihice“ e mai potrivită. Cuvântul handicap trebuie folosit cu sensul său original. În afară de argou
– nu poate fi interzis – în care, interesant, taxarea cuiva drept handicapat nu ţinteşte de obicei
dizabilităţile fizice sau psihice.
Restrâng comentariul la două chestiuni. Mai
întâi, din ce am citit, înţeleg că după examen se poate obţine certificat de
traducător universal în sau dintr-o anumită limbă. Cu alte cuvinte, posesorul
certificatului este autorizat şi pentru traduceri din orice domeniu al ştiinţelor.
Ceea ce mi se pare cel puţin exagerat. Iar recurg la o amintire: am susţinut
examenul de traducător (spre a-mi verifica potenţialul în franceza medicală şi ştiinţifică)
înainte de 1980. M-am înscris la patru domenii, inclusiv – evident – medicină.
Corectarea lucrărilor era clară: pentru o greşeală se scădea un punct, nota
limită fiind 7. Am promovat la toate domeniile, dar la medicină am obţinut nota
minimă, pentru că organizatorii, abili, au propus spre traducere o pagină...
despre stres. Subiect uşor de
literaturizat.
A doua chestiune nu prea clară: la sfârşitul
site-ului se află o bibliografie, cu cărţi dedicate exclusiv traducerii în şi
din engleză. Chiar şi Editura CPPC a publicat lucrarea: „Examenul pentru obţinerea
certificatului de traducător – ghidul candidatului: limba engleză“, autor conf.
univ. Octavian Roske. O carte mai veche, al cărei titlu îmi place: Ioan Kohn –
„Virtuţile compensatorii ale limbii române în traducere“, Ed. Facla, Timişoara,
1983. Deşi în traducerea unei cărţi (sau a unor articole) ştiinţifice nu te mai
ajută nicio virtute compensatorie dacă nu ştii carte, adică terminologie, dar şi
fenomenele-procesele în relaţie cu un anumit termen de specialitate. Erori apar
şi la traducerea din engleză în română, dar îndeosebi din franceză, cum am observat
adesea. Pe mulţi traducători universali actuali îi putem vedea în acţiune
citind echivalarea în română a prospectelor unor dispozitive-aparate, impusă de
Protecţia Consumatorului, dar şi de CE.
Traducător –
translator – interpret. Sunt aceşti termeni sinonimi?
Prima
parte a acestui serial a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 13/2013, cu titlul
„Traducători şi personaje fabuloase“
