Eram
în facultate când am avut prima oară intuiția că medicina are în
ea ceva dezumanizant. Îmi place să cred că am avut-o mai devreme
decât alții și că asta mi-a influențat alegerile în carieră.
Nu că ar fi trebuit să fii un geniu ca să îți dai seama de asta.
Era suficient primul contact cu lumea foarte ciudată a spitalului.
Mai precis, cu ierarhia din el. Orice spital și – mutatis
mutandis –
orice sistem medical trebuie să fie o mașinărie foarte complexă,
iar noi suntem rotițe din ea. În acest sens, factorul dezumanizant
e practic intrinsec și de neevitat, gândeam mulți pe atunci. Nu
poți fi o simplă rotiță, nu poți să îți faci treaba precisă
și de care depind vieți, dacă rămâi pe de-a-ntregul om. Dacă
lași emoțiile să te conducă. Dacă nu te supui, fără
comentarii, mecanismelor superioare care îți spun în ce sens să
te învârtești. Dacă nu ești în stare să comanzi, la rândul
tău, fără scrupule, rotițele mai mici decât tine. Dacă eziți.
Ca să nu eziți niciodată, poți crede uneori că trebuie să
renunți la ceva din tine. E un sacrificiu necesar, raționalizăm
noi dornici de a îmbrățișa și de a fi îmbrățișați de
mașinărie. Mai mult, ca să nu eziți, nu poți să te gândești
la omul pe care îl examinezi sau pe care îl operezi ca la un om
adevărat. Ca să nu îți tremure mâna pe bisturiu, corpul pe care
îl meșterești devine doar o mașină, îi excluzi din ecuație
speranțele, visele, coșmarurile, pe cei dragi, răscrucile vieții
lui, dintre care poate cea mai mare e chiar clipa de față, în care
stai tu, cu bisturiul în mână sau cu stetoscopul după gât.
Anestezia abolește nu doar starea de conștiență,
ci și conștiința,
nucleul dur care ne definește ca oameni, dincolo de atribute și
trăsături de personalitate, cu toate consecințele ei sociale și
simbolice. Abolește propria ta simpatie pentru pacient. Cum ai putea
să lucrezi altfel? Și dacă chirurgia e un model ușor de înțeles
al „blocajului simpatic”, el se aplică tuturor specialităților
medicale, inclusiv psihiatriei. Peste tot tindem să înlocuim omul
din fața noastră cu un model simplificat al lui, o enigmă care
trebuie rezolvată, dar care nu are conștiință, e un zombie
filosofic.
Desigur,
acesta este un comportament psihopatic. E greu să accepți și să
înțelegi asta. Niciunul dintre noi nu crede despre el însuși că
e un psihopat și, de altfel, marea majoritate dintre noi nu suntem.
Dar nu trebuie să fim psihopați ca să avem un comportament
psihopatic. Toți avem capacitatea înnăscută de a ne aboli
simpatia față de semeni și o exersăm zi de zi.
Putem
să raționalizăm, să ne scuzăm în multe feluri. Scopul nobil
scuză mijloacele. „Empatie, nu simpatie” zice un adagiu
medico-psihologic apocrif, de parcă s-ar putea una fără alta. Nu
există, în realitate, nicio antiteză între cele două, așa cum
multe studii psihologice ale comportamentelor altruiste și empatice
au arătat-o. Există însă stadii evolutive ale empatiei. Toți ne
naștem cu o empatie bazală, primitivă, automată. Și pe aceea nu
ți-o poți bloca decât dacă ești un psihopat autentic. Poți avea
impresia că o blochezi, dar ea se va acumula și va duce, în timp,
la episodul depresiv major numit eufemistic burnout.
Sau poți să o transformi și să o reorientezi. Emoțiile noastre
sunt mereu vectori, au o origine și o țintă. Ceea ce putem face cu
emoțiile empatice negative este să le orientăm, în pozitiv, către
cel care suferă, nu spre noi înșine. Să ne preocupăm de soarta
lui în primul rând și abia apoi de a noastră. De asta, „medicina
defensivă”, de care mulți dintre noi se tem că va copleși
practicile noastre sanitare, nu va fi niciodată benefică și nu va
rezolva criza acută pe care toți o resimțim, dacă nu cumva o va
agrava.
Dar,
ca să te preocupi cu adevărat de cel pe care îl tratezi, trebuie
să îi înțelegi viața. Să empatizezi cu nevoia pacientului de a
avea un sens, un scop, un plan de existență. Orice boală se
însoțește de un deficit de sens. Nu e suficient să restabilești
funcția organului sau a membrului (de altfel, uneori, nu poți, nu
complet), trebuie să ajuți omul să își regăsească locul sub
soare. Pare o sarcină imposibilă, copleșitoare, dar tu, ca medic,
ești primul care se confruntă cu criza în care se află cel aflat
în suferință. Nu e nimeni altcineva acolo. Ești singurul care stă
între el și singurătatea absolută. În timp vor mai veni și
alții, dar, la momentul zero, sunteți doar voi doi. Ca să faci
față, empatia este indispensabilă. Momentele noastre de necesară
psihopatie, cusutul arterei sau repoziționarea osului, vor fi
preluate probabil de tehnologie, de procesoare și robotică. Roboții
nu au nevoie de empatie. Pentru tot restul, va fi mereu nevoie de
noi.
Nu
pretind că știu cum să devenim sau să redevenim acești Medici cu M
mare, mereu empatici, cu o profundă înțelegere a felului în care
sensul unei vieți poate fi distrus și apoi reconstruit. Nu există
cursuri pentru asta în facultate, deși am întâlnit oameni –
rari și nu mereu șefi de catedră – care au știut să ne
transmită lecția. Știu că va trebui să o facem și noi cumva,
dacă vrem să ieșim din criză. Și știu deja care sunt căile
prin care sigur nu
vom reuși. Medicina defensivă e una din ele. Medicina narcisică e
o alta sau poate aceeași, reversul medaliei. În fine, o altă
fundătură e căutatul (și găsitul) de țapi ispășitori. E
uimitor cum, încă din facultate, înveți, prin mimetism, să îți
asumi toate succesele și niciunul dintre eșecuri. Cazurile șocante
din presa contemporană au un dublu tăiș. Nu știu dacă doctorul X
e sfânt sau demon. Marea greșeală ar fi să îți imaginezi că el
e cu adevărat altcineva, că are un nume propriu și de la el vin
toate relele. Când, de fapt, există oricând riscul să devii
doctorul X. Nu cel real, despre care nu știm mare lucru, ci
personajul mitologic de coșmar sau de vis, psihopatul care pândește
latent în fiecare dintre noi.
