Virtuţile profesionale şi umane ale profesorului Setlacec au impresionat multă lume, nu neapărat pe medici ori pe numeroşii săi pacienţi. Am găsit astfel, citind recentul volum „Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă“ (Ed. Paralela 45, 2009), semnat de criticul literar şi istoricul Nicolae Manolescu, un amplu paragraf-portret consacrat marelui chirurg, pe care autorul îl încheie cu o ghicitoare propusă cititorului. Iată, reprodus textul respectiv: „Şi dacă tot a venit vorba de Dan Setlacec, trebuie să spun câte ceva despre el. Când a murit în vara lui 2009, nu eram în ţară. Am aflat întâmplător şi cu o săptămână întârziere. Mi s-a părut curios şi am încercat să văd ce scria presa. Fusese totuşi unul din marii medici pe care i-am avut. Dispariţia lui nu putea trece neobservată, mi-am zis, uitând cât de scurtă e memoria românilor. Avea spre nouăzeci de ani, aşa că mulţi dintre colegii lui de vârste apropiate ori dintre foştii lui pacienţi vor fi murit. Cine să-şi mai aducă aminte de extraordinarul chirurg care fusese şi de omul integru şi demn? Într-o vreme, ne întâlneam aproape săptămânal. În anii din urmă, l-am văzut rar. Trăia singur, aproape orb şi sărac. Se număra printre acei medici care refuzaseră toată viaţa să primească bani de la bolnavi. Nu-i judeca pe aceia care primeau. Într-una din iernile cu zăpadă multă, când circulaţia maşinilor particulare era interzisă în Bucureşti, mi-a mărturisit că îl ducea zilnic la spital cu taxiul unul din doctorii care nu refuzau onorariile. «Îţi închipui», s-a scuzat jenat, «că, dacă mă duceam cu troleibuzul 66, ar fi trebuit să aştept să mi se dezgheţe mâinile înainte de a intra în sala de operaţie». Eram tocmai pe punctul de a scrie necrologul de rigoare, când imaginea mâinilor unui alt chirurg mi-a trecut prin faţa ochilor minţii. Cum de nu mă gândisem niciodată cât de bine semăna Dan Setlacec cu doctorul Larivière, al cărui portret îl face Flaubert în romanul său Madame Bovary, inspirându-se, se pare, din amintirea tatălui său, celebru ca director al spitalului din Rouen acum două sute de ani. Iată acest portret, în care îl evoc pe Dan Setlacec cu mâna romancierului francez: «Aparţinea marii şcoli de chirurgie, ale cărei baze le pusese Bichat, acelei generaţii, acum dispărute, de practicieni filosofi care îşi făceau meseria cu exaltare şi încăpăţânare, cu o dragoste aproape fanatică! Când se înfuria, totul se cutremura în spital şi elevii lui îl venerau într-atât, încât se străduiau, abia ieşiţi de pe băncile şcolii, să-l imite cât mai mult cu putinţă. Aşa se făcea că vedeai pe câte unul, prin oraşele din împrejurimi, îmbrăcat cu un pardesiu lung şi negru ca al doctorului. Gata oricând să aline suferinţele, dispreţuind decoraţiile, titlurile şi distincţiile academice, primitor, generos ca un părinte faţă de cei săraci, practicând virtutea fără să creadă în ea, ar fi trecut drept un sfânt dacă mintea ascuţită nu l-ar fi făcut temut ca un demon. Privirea lui, mai tăioasă decât bisturiul, pătrundea direct în suflet şi descoperea orice minciună, indiferent de scuză şi pudori. Trăia, astfel, într-o demnitate maiestuoasă, pe care o dă conştiinţa unui mare talent, şi cei patruzeci de ani de muncă istovitoare şi de viaţă ireproşabilă.» Am omis, în ultima frază, un singur cuvânt, foarte potrivit personajului lui Flaubert, dar deloc doctorului Dan Setlacec. Vă las să ghiciţi care este acest cuvânt“*.
M-am dus imediat la „Madame Bovary“, pentru a dezlega „misterul“. Cuvântul intenţionat eludat de N. Manolescu este „averea“ (Trăia, astfel, într-o demnitate maiestuoasă, pe care o dă conştiinţa unui mare talent, averea şi cei patruzeci de ani de muncă istovitoare şi de viaţă ireproşabilă). Nimic condamnabil în faptul de a face avere, astăzi, în mod licit, prin inteligenţă, experienţă profesională acumulată prin muncă, ceea ce pe vremea pseudoegalitarismului socialist nu era posibil. Aşadar, prin muncă şi nu prin „inginerii financiare“, malversaţiuni şi altele asemenea.
