Între a scrie şi scris există o mare deosebire, lucru evident între altele la un mare romancier cum este Dostoievski. În scrisori, acesta se exprimă confuz, neîndemânatic, incorect, inform. El, atât de abil în a pune cuvintele în dialogul personajelor sale, atunci când vorbeşte în numele său se încurcă. Exprimarea în scris este la Panait Istrati irezistibilă. El descrie o voinţă a sa instinctivă, independentă, care l-a împins la aceasta şi căreia i s-a abandonat pur şi simplu. Starea de spirit care naşte obiecte artistice are organizarea ei proprie. Arta, spune Oscar Wilde, nu se exprimă niciodată decât prin ea însăşi. Are o viaţă independentă, ca gândirea şi se dezvoltă numai pe propriile sale căi. Exagerând, André Gide afirmă că este fără îndoială paradoxal să se spună că Racine a schimbat caracterul Fedrei dacă frumuseţea unui vers i-ar fi cerut-o, dar este sigur că exigenţa versului a inspirat, dictat aproape lui Racine, anumite notaţii din cele mai subtile. După Saint-Beuve, suntem tentaţi să credem că un roman se scrie din amintiri. Dar nu este aşa, pentru că un romancier autentic îşi creează personajele după direcţiile infinite ale propriei vieţi posibile. Romancierul de ocazie urmează linia unică a realităţilor întâmplate, însă geniul romanului face să trăiască realul posibil. Dar fenomenul psihic de limită, această „altă stare“, nu este creaţie propriu-zisă, încă. El germinează doar sinciţiul care se va multiplica în matrice estetică. Modelate cu grijă în tot atâtea piese rare ale unui ideal muzeu de psihologie, blocurile de idei-afecte, care de obicei zac în neorânduială – vor servi la îmbinări perfecte. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.