Curtea cu avioane a căminului din Băneasa,
clubul Control, clădirea cu bulină a universităţii din strada Povernei, mocheta
verde a BCU, tricourile de voluntar şi supa la plic… printre multe simboluri
ale anilor de facultate stă la loc de cinste oiţa Anim’est. Festivalul
internaţional de film de animaţie a ajuns în 2014 la ediţia cu numărul nouă.
Zece zile pe an oferă o portiţă prin care poţi să ieşi din agitaţia oraşului,
să te cufunzi într-un scaun pufos într-o sală de cinema şi, păstrând contactul
cu el, să zbori totuşi departe, spre propria copilărie. Nu pentru că filmele
selecţionate ar fi dedicate copiilor, ci pentru că animaţia, chiar şi atunci
când vorbeşte de teme foarte grave, are darul de a te rupe puţin din concret.
Dintre toate ediţiile la care am fost,
competiţia din acest an a festivalului mi s-a părut cea mai solidă. La
proiecţiile de joi, 9 octombrie, m-am gândit pentru câteva secunde ce noroc am
că nu fac parte din juriu, că nu aş şti să fac departajarea. Dacă ar fi
trebuit, totuşi, să aleg eu, aş fi mers pe mâna a opt minute de alegorie
cinematografică la care am tot revenit multe zile după vizionare. M-am îndrăgostit
pe loc de Simulacra, un scurtmetraj
croat care combină animaţia digitală cu tehnica marionetelor. Pentru a-l crea,
cuplul Thomas Johnson şi Ivana Bos˘njak au realizat patru versiuni ale
personajului masculin şi două ale personajului feminin. E vorba de două păpuşi
minuscule, dar teribil de expresive, cu ochi mari şi detalii bine conturate.
Thomas a venit la Q&A-ul de după proiecţii cu păpuşa reprezentându-l pe el,
personajul principal, simulacrul care traversează labirintul de oglinzi în
căutarea propriei identităţi. Ne-am holbat cu toţii la mica păpuşă purtând un
albastru pulovăr de lână, ce semnifica şi firul destinului. Apoi câţiva am mers
să îl atingem. Chiar şi de aproape, fără magnifiantul efect al ecranului,
marioneta din cauciuc părea în viaţă. Părea autentică. Simulacra e o poveste
care m-a impresionat prin poezia vizuală şi concizia cinematografică. Împacă
mituri filosofice şi simboluri vechi de când lumea într-un puzzle pe care o să
vrei să îl descifrezi mult după ce vezi filmul. Şi a cărui relevanţă nu e greu
de ghicit, într-o lume în care vorbim, obligaţi, atât de mult despre identităţi
virtuale, alienare. Totul fără să folosească vreun cuvânt, vreun actor, vreun
clişeu cinematografic.
Paulo D’Alva e regizorul portughez care a
venit la Anim’est cu Carrotrope. Tot
în opt minute te bucură cu imaginile şi te chinuie, plăcut şi în limite
suportabile, cu sensurile lor. La Q&A, D’Alva s-a prezentat spunând că „eu
sunt cu filmul cu porcii“. În locul lui, aş fi amintit poate singurele cuvinte
rostite din film: „cinematograful e o invenţie fără viitor“, citat atribuit
chiar unuia din fraţii Lumière. Să spui asta într-un film care se dovedeşte a
fi o jucărie optică e curajos şi, în acelaşi timp, autoironic. Filmul devorat
şi care te devorează, cinematograful nobil şi filmul de consum, marile poveşti
şi poveştile de duzină – Carrotrope e un scurtmetraj, dar poate fi şi un statement pentru un regizor bucuros să
experimenteze.
Fără să îmi dau seama, fără să îmi propun
să intru în vreo stare, aproape am plâns, probabil m-am îngrozit şi sigur am
zâmbit uluită la filmul italianului Rino Stefano Tagliafierro: Beauty. Caravaggio, Bouguereau, Vermeer
şi alţi pictori celebri (renascentişti, manierişti, romantici, neoclasici) sunt
partenerii pe care se bazează regizorul. Picturile lor capătă viaţă printr-un
software care permite dinamizarea, fluidizarea, electrizarea imaginilor
îngheţate, înţepenite. Pe o muzică originală ce atinge fiecare nerv (bravo
Enrico Ascoli), picturile devin scene vii şi vorbesc despre cele mai
rudimentare şi pure emoţii umane, despre rolul corpului în expresia lor, despre
un corp care alunecă din starea angelică în cea erotică, în cea demonică,
despre îngeri care cad. Fiecare pictură animată e, de fapt, o căutare. Căutarea
sentimentului din spatele imaginii imortalizate, eternizate pe pânză. O dare la
o parte a vălului. O cercetare artistică.