Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol
Davila“ Bucureşti şi Societatea de Neurologie din România (SNR) au organizat,
la 26 februarie a.c., simpozionul omagial „150 de ani de la naşterea
profesorului Gheorghe Marinescu, creatorul Şcolii româneşti de neurologie“. În
debutul reuniunii moderate de prof. dr. Ovidiu Băjenaru, preşedintele SNR,
acad. Ioanel Sinescu, rectorul instituţiei-gazdă, a evocat figura celui ce a
fost timp de patru decenii cadru didactic al Facultăţii de Medicină bucureştene
(1898–1938), decan al acesteia, membru titular al Academiei Române, de două ori
vicepreşedinte şi de două ori preşedinte al consiliului ştiinţific al înaltului
for academic, punctându-i cele mai importante realizări: primul film ştiinţific
din lume – „Tulburările mersului în hemiplegia organică“, în 1898, cu ajutorul
operatorului Constantin M. Popescu; prima radiografie a mâinii de acromegal;
contribuţii esenţiale la neurologia mondială şi la medicina românească.
Biografia savantului a fost conturată pe
larg de prof. dr. Alexandru Şerbănescu, preşedinte de onoare al SNR. Născut la
23 februarie 1863, Gheorghe Marinescu a absolvit Seminarul Central, apoi
Facultatea de Medicină din Bucureşti; în 1889, cu sprijinul lui Victor Babeş,
ajunge la Paris, la clinica marelui neurolog Jean-Martin Charcot. Întreprinde călătorii
de studii în Belgia, Italia, Germania, Anglia, participă cu lucrări (substratul
morfopatologic în acromegalie ş.a.) la congrese de specialitate. În 1897 îşi
susţine teza de doctorat („Mâna suculentă în siringomielie“) la Paris, apoi
revine în ţară, primind funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la
Spitalul Pantelimon; un an mai târziu, este numit profesor la clinica de boli
nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În 1906, este ales membru al
Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie „Progresele şi tendinţele
medicinii moderne“. În 1909, apare la Paris masiva sa monografie „La Cellule Nerveuse“, cu o prefaţă
elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. Este ales
membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, în 1912. În 1919,
clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde profesorul Gh.
Marinescu are o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii
româneşti de neurologie. A utilizat cu succes metodele histopatologice,
histochimice, anatomoclinice, electrofiziologice în cercetările sale. Printre
contribuţiile originale se numără cele privind fenomene precum troficitatea
reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii
axonilor etc. A publicat peste 1.000 de lucrări ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor
sale şi ale colaboratorilor au apărut în lucrări precum „Cercetări histochimice
asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii“ (1924), „Bătrâneţe şi
reîntinerire“ (1929), „Reflexele condiţionate“ (împreună cu Arthur Kreindler,
1935), „Tonusul muşchilor striaţi“ (cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi
Arthur Kreindler, 1937), „Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei“
(1938). A fost preocupat de aspecte fundamentale şi transpunerea lor în clinică,
aşadar poate fi considerat unul din primii reprezentanţi ai medicinii translaţionale.
S-a stins din viaţă la 15 mai 1938.
Conf. dr. Octavian Buda a plasat în
contextul social şi academic al epocii activitatea savantului român, subliniind
concepţiile acestuia cu privire la rolul umanitar al medicinii sociale.
Întreaga sa viaţă s-a subordonat crezului: „Adevărata fericire este să ştii să
faci bine ţării şi poporului tău“. Vorbitorul şi-a exprimat regretul dispariţiei
muzeului dedicat lui Gheorghe Marinescu, odată cu revendicarea casei care-l adăpostea.
Prof. dr. Ovidiu Băjenaru a prezentat evoluţia
complexă a studiului şi înţelegerii comportamentului motor al omului, pornind
de la premiera cu filmul realizat de Gh. Marinescu. El are o prioritate în
cunoaşterea motilităţii, descriind în 1893 rolul substanţei negre din
mezencefal în sindromul parkinsonian şi în modularea comportamentului motor.
Împreună cu Paul Blocq, a comunicat un caz de tremor parkinsonian determinat de
un proces expansiv în substanţa neagră din mezencefal, caz ce a stat la baza
teoriei lui Edouard Brissaud, care în anul următor a anunţat că parkinsonismul
apare ca o consecinţă a leziunilor substanţei negre. Modificările biochimice
legate de degenerescenţa neuronilor dopaminergici din substanţa neagră, urmată
de scăderea cantităţii de dopamină în corpul striat au fost identificate în
anii ’50, mai ales datorită lucrărilor lui Arvid Carlsson asupra rolului
dopaminei în boala Parkinson. În 1997, s-a identificat alfa-sinucleina, ca
principala componentă a corpilor Lewy, descrişi pentru prima oară în 1912, de
Frederic Lewy. Astăzi, se ştie că boala Parkinson este o afecţiune
neurodegenerativă multifocală progresivă, în care se produce alterarea
sistemelor sinaptice dopaminergice şi non-dopaminergice, cu simptomatologie şi
complicaţii motorii şi non-motorii.
Subiectul
prelegerii susţinute de conf. dr. Bogdan O. Popescu a fost istoricul cercetărilor
privind placa senilă. În 1892, Gheorghe Marinescu şi Paul Oscar Blocq au
descris pentru prima oară plăcile senile ca noduli nevrogliotici în substanţa
corticală, la un caz de epilepsie, dar aceste leziuni nu au fost corelate de
autori nici cu senescenţa, nici cu demenţa. Contribuţiile ulterioare aparţin
lui: Emil Redlich – în 1898, descrie scleroza miliară, în două cazuri de demenţă
senilă; Alois Alzheimer – în 1906, descrie plăcile într-un caz de demenţă
presenilă, alături de degenerescenţa neurofibrilară; Teofil Simchowitz le numeşte
plăci senile, în 1910; Oskar Fisher observă aceeaşi masă amorfă ca la nivelul
plăcilor senile, în vasele cerebrale mici – 1910; Nills Gellerstedt le descrie
pentru prima dată, în 1933, şi în creierul persoanelor în vârstă, normale
cognitiv. Abia în 1984, George Glenner a descifrat compoziţia beta-amiloidului,
ale cărui proprietăţi – birefringenţa în lumina polarizată, colorare cu roşu de
Congo – au fost descrise de Paul Divry, în 1927. Amiloidul cerebral este
identificat în prezent in vivo, prin
PET-CT, iar cele mai recente cercetări arată că plăcile senile nu sunt
suficiente pentru a determina demenţă.
Dr. Ioana Mândruţă a prezentat cunoştinţele
privind epilepsia, de la Gheorghe Marinescu până în prezent. Prima definiţie a
bolii datează din 1745 (Robert James), urmând apoi cele date de W.Cullen (1803)
şi J.E.D. Esquirol (1815), care a şi făcut primele clasificări ale afecţiunii.
Huglings Jackson, în 1888, a descris crizele motorii focale şi epilepsia
temporală. În 1892, Gheorghe Marinescu şi P. Blocq au publicat, în Semaine Medicale, articolul original
despre leziunile şi patogenia epilepsiei zisă esenţială. Dacă, la sfârşitul
secolului XIX, idiopatică însemna „fără o cauză aparentă“, în clasificarea din
1985, semnificaţia era „fără semne neuroradiologice“, în 1989 – „fără alte
cauze decât o posibilă predispoziţie genetică“, iar, în 2010, idiopatică =
genetică. Progresele tehnologice actuale dau posibilitatea vizualizării
leziunilor din epilepsie in vivo
(prin IRM) şi explorării metabolice a creierului.
|
La 4 martie a.c., ora 13, la Muzeul de
Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Suţu), va avea loc Simpozionul
aniversar „150 de ani de la naşterea lui Gheorghe Marinescu“, manifestare
organizată de Asociaţia Medicală Română şi Societatea Română de Istoria Medicinii.
Despre viaţa şi activitatea savantului vor vorbi acad. Constantin Popa, prof.
dr. Nicolae Marcu, conf. dr. Octavian Buda, prof. dr. Dana Baran, dr.
Constantin Bogdan ş.a. |
