Evenimentul Naşterii Mântuitorului, aşa cum este relatat în Sfânta Scriptură, precum şi semnificaţiile acestei sărbători – în articolul semnat de dna Elena Solunca."> Hristos Se naşte, slăviţi-L! - Viața Medicală
Newsflash
Știri

Hristos Se naşte, slăviţi-L!

de Elena SOLUNCA - dec. 28 2011
Hristos Se naşte, slăviţi-L!

 Evenimentul Naşterii Mântuitorului, aşa cum este relatat în Sfânta Scriptură, precum şi semnificaţiile acestei sărbători – în articolul semnat de dna Elena Solunca.

    În Evanghelia Sf. Apostol Ioan, Iisus spune: „Iar viaţa veşnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Venirea lui Hristos fusese anunţată de prooroci şi presimţită de Sf. Ioan Botezătorul încă din pântecele mamei sale, Elisabeta, care, întâmpinând-o pe Sfânta Fecioară Maria după primirea veştii celei bune aduse de îngerul Gabriel, spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale la urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu“. S-au întâmplat toate nu după fragila vedere a minţii umane împrejmuite de timp, când, cum scrie Sf. Apostol Pavel „vedem prin oglindă, ca-n ghicitură“. A fost să fie după buna rânduială divină, „la plinirea vremii“ şi de atunci o trăim cu bucurie reînnoită, colindând spaţii şi timp laolaltă cu strămoşii în marea statornică Iubire a lui Dumnezeu. La Naşterea Mântuitorului, scrie Sf. Grigorie Teologul, „Întunericul a trecut; iarăşi s-a făcut lumină… Poporul aflat în întunericul ignoranţei a început să vadă acum Marea Lumină a deplinei cunoştinţe. Toate cele vechi au trecut, iar acum devin toate noi. Litera se risipeşte, spiritul iese la lumină. Umbrele dispar, adevărul le ia locul… El care a fost fără mamă e acum fără tată (fără de mamă în prima stare, fără de tată în cea de a doua). Legile firii sunt încălcate; cele înalte s-au plinit. Hristos este stăpânul, să nu ne aflăm luptători împotriva Lui… Fiul lui Dumnezeu devine Fiu al Omului, Iisus Hristos. Acelaşi ieri şi astăzi şi mereu“. Zăgăzuită într-o lume care se înăbuşă, într-o complexitate pe care se străduieşte s-o controleze, raţiunea singură nu are cum cuprinde această taină şi rămâne inimii, „organul transcendenţei“, să înalţe imn de bucurie: „Hristos Se naşte, slăviţi-L. Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L. Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul“. Să ne bucurăm văzând cum zădărnicia, tânguită de Ecleziast, este învinsă de veşnicia deschisă odată cu naşterea Domnului, la ceasul când bătaia clopotelor vesteşte împăcarea lui Dumnezeu cu omul, îmblânzirea contrariilor spre deplina armonie a urcuşului spre îndumnezeirea omului răsărită odată cu înomenirea Fiului lui Dumnezeu.

 

Prin mijlocirea sufletului cugetător

 

   Să ne amintim că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus: „Eu sunt Cel ce sunt“, ceea ce l-a făcut pe Ecleziast să vadă frumuseţea creaţiei ce ascunde veşnicia, pe care însă omul nu o poate înţelege, încătuşat cum e în deşertăciune. Cum „nimic nu este nou sub soare“, rămâne bietului om a trăi doar în clipa cea iute trecătoare ducându-l spre cine ştie unde. Nu sub soare apare „noul“, ci de dincolo de el, odată cu întruparea lui Hristos, când „Ceea ce este se face şi cel nezidit se zideşte şi cel nemărginit se mărgineşte, prin mijlocirea sufletului cugetător… şi cel care îmbogăţeşte se sărăceşte, căci se sărăceşte cu carnea mea, ca să mă îmbogăţesc eu cu Dumnezeul lui şi cel plin se goleşte de slava sa pentru puţin timp ca să mă împărtăşească pe mine cu plinătatea Sa“. Aşa mărturisesc evangheliştii. Era atunci, ca şi acum, o vreme ceţoasă, tutelată de „semnul cantitativului“, după expresia lui René Guénon. Împăratul August a poruncit să se „înscrie toată lumea“, adică să se facă recensământ şi fiecare era dator să se întoarcă în cetatea natală. Iosif şi logodnica sa, Fecioara Maria, ce avea în pântece pe Hristos, au pornit din Galileea cetăţii Nazaret spre cetatea Iudeii, la Bethleem, fiind ei din neamul lui David, din care proorocii vestiseră că va veni Mântuitorul lumii. Drumul era lung şi destul de anevoios, cam de vreo trei zile, dar Sfânta Fecioară fiind aproape de naştere a mers mai încet şi au ajuns ca la patru zile. Când au ajuns la Bethleem era târziu pentru a putea trage la un han şi ieşind din cetate au mers într-o peşteră din apropiere. Bethleem era o cetate mică, neînsemnată, dar proorocul Miheia prevestise: „Şi tu Bethleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel“. Neîndoielnic, Fiu al lui Dumnezeu fiind, se putea naşte în cine ştie ce străluciri urbane, într-un palat cu lumini orbitoare, înconjurat de o armată de slujitori şi să facă, aşa cum facem astăzi, un spectacol de sunet şi lumină, impietând taina prin convertirea păguboasă într-un eveniment pierdut între altele. Nimic din tot ceea ce facem acum, cu fast amăgitor şi ritualizare artificială, când, încă din primele zile ale lui decembrie se cântă în fel şi chip: „Astăzi s-a născut Hristos“ şi tot aşa până după anul nou. E şi asta o formă de secularizare mai subtilă şi acceptată mai de toţi, pentru că participăm, fără a fi conştienţi, la disoluţia sacrului în profan, la sfâşierea tainei prin comercializare şi derizoriu, în scenarii ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Mai bine să ni le lăsam deoparte într-ale lor şi să ne amintim că Bethleem înseamnă „casă a pâinii“, unde în firescul dumnezeirii s-a născut „Pâinea vieţii“ şi „Lumina lumii“.

   În Bethleem, deci, Iosif şi Sfânta Fecioară Maria nu au găsit unde să găzduiască peste noapte. Se pare, oraşele nici atunci nu erau prielnice comuniunii întru valorile sacralităţii, fiind, cum scria Rilke, „pierdute“. Nu zidirea omenească, supusă cariilor timpului, ci natura cea de Dumnezeu zidită se arată vrednic adăpost al Fiului lui Dumnezeu, Cel ce S-a golit de dumnezeirea Sa, rămânând Dumnezeu pentru a ridica omul cel pierdut prin neascultare la demnitatea cea dintâi. Să-l ascultăm pe Sf. Grigorie, de Dumnezeu cuvântătorul: „A fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece după legea trupului, el a obosit, a flămânzit şi a însetat, şi a fost cuprins de spaimă şi a lăcrimat“. A fost trimis şi ca Dumnezeu, „căci dacă a primit să moară ca un om, a înviat ca un Dumnezeu“. E de folos să nu uităm toate acestea, ca bucuria să ne fie mai deplină, dacă nu ca a lui Ioan Înaintemergătorul, a păstorilor sau a magilor, atunci măcar ca a naturii din noi şi din preajmă, care urmează legile firii date de Dumnezeu.

   Aşa să facem şi cu ochii inimii, spălaţi de „răutatea“ zilei, să o pornim spre peştera din Bethleem spre a o primi pe Sfânta Fecioară Maria, cum a făcut-o piatra peşterii şi ieslea cu fân; cum au făcut-o dobitoacele aplecându-se cu sfială peste Pruncul divin. De mai departe veniră păstorii, oamenii cei mai simpli, care îngrijindu-se de turmele lor căutau la semnele cerului şi care au văzut îngerii coborând din cer şi vestind Naşterea divină ce va să aducă mântuirea. S-au temut păstorii, însă îngerul Domnului i-a liniştit: „Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare. Că vi s-a născut azi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David“. A mai spus îngerul unde şi cum afla-vor pe prunc: „Veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat în iesle“. Dintr-o dată, cerurile s-au deschis îmbrăţişând întreaga fire şi glas îngeresc s-a auzit: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bună voire“, un întreit mesaj la care s-ar cuveni a reflecta mai ales în acest timp de criză, spre a ne înţelege rostul. Aşa se apropie, după cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, „împărăţia cerurilor“. Mai întâi, slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor“ şi l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa până într-atât încât David, închinându-se, se ruga „Îţi mulţumesc că m-ai făcut o fiinţă atât de minunată“. Aducem slavă şi laudă pentru că aşa se cuvine lui Dumnezeu şi o facem anume „spre îndreptarea inimii“. „Pe pământ pace“, un deziderat atât de clamat încât pare că şi-a pierdut până şi cel din urmă înţeles. Nu acea prea-bine cunoscută „pax romana“ şi nici altă formă de pace şubredă, din început clădită pe lăcomie şi trufie. Pacea lui Dumnezeu este deplina armonie între om şi natură, distrusă prin depărtarea de Dumnezeu, pacea între toate cele dinăuntru ale noastre, pentru că Dumnezeu „toate cu înţelepciune le-a făcut“. În sfârşit, „între oameni bunăvoire“, adică voinţa bună, posibilă prin ascultarea vocii lui Dumnezeu, „singurul care este Bun“; Cel care atât de mult a iubit omul că pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca acela care crede în El să aibă viaţă veşnică.

 

„De acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie“

 

   Au venit să se închine Pruncului şi magii de la răsărit, urmând neabătut steaua mai luminoasă decât toate şi vestind Naşterea Împăratului, Stăpân peste toate, pentru că „prin El toate s-au făcut“. Când aceşti bărbaţi înţelepţi, „cititori“ în stele, au observat steaua care în mersul ei se mai şi oprea şi-au amintit de proorocia lui Balaam cum că va veni Mântuitorul, aşteptat chiar şi de păgâni. Evangheliile nu spun prea multe despre aceşti înţelepţi decât darurile pe care le-au adus – aur, smirnă şi tămâie. Din tradiţie aflăm ceva mai mult. Mai întâi, că se numeau Melchior, Caspar şi Baltazar, şi că ar fi fost descendenţi din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, reprezentând cele trei rase. Întreită este şi semnificaţia celor trei daruri. Mai întâi aurul, simbolul regalităţii, Iisus este împăratul cel aşteptat de profeţii Vechiului Testament, descendent din neamul lui David. Tămâia reprezintă spiritualitatea, căci Hristos eliberează omul şi lumea nu cu puterea vreunei armate bine dotate, ci cu puterea invincibilă a spiritului prin valorile sale. Mântuirea, libertatea deplină de înlănţuirea răului, ne vine numai prin cunoaşterea Adevărului ce ne face liberi; Adevărul care este deodată Cale şi Viaţă. Smirna prefigurează jertfa şi patimile lui Hristos pentru om. Într-un fel, cele trei daruri esenţializează viaţa pământească a Mântuitorului.

   Răsărită „ca o taină mare“, steaua i-a dus pe magi până la Ierusalim, unde au început a întreba unde s-a născut un mare Împărat. Aşa au ajuns la Irod, sclav al slavei acestei lumi, care temându-se că noul născut îi va uzurpa puterea, le-a spus magilor să-l afle şi să-l înştiinţeze, minţind că ar dori să i se închine. Vestiţi de înger despre adevărata intenţie a lui Irod, magii au urmat la întoarcere o altă cale, poate vestind Naşterea Sfântă. Înfuriat peste măsură că magii nu s-au întors, Irod a poruncit uciderea pruncilor de până în doi ani, cu speranţa deşartă că între ei va fi şi Pruncul Sfânt. Au fost ucişi cam 14.000 de prunci şi, cum mânia sa nu s-a potolit, au mai fost ucişi toţi sfetnicii, bătrânii înţelepţi, cărturarii şi fariseii. Sunt ravagiile puterii pământeşti orbite de sine şi repede degenerând în ură şi minciună, pentru a sfârşi în crimă, în credinţa că aşa păstrează puterea deşartă care sfârşeşte în moarte nedemnă, cum s-a şi întâmplat. Dar, vorba psalmistului, „acolo s-a temut de frică, unde frică nu era“, a ucis prunci nevinovaţi, dar între ei nu era Hristos, căci Tatăl Ceresc a trimis un înger la dreptul Iosif spunând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“. Dând ascultare cuvintelor îngerului, Iosif a făcut întocmai, spre adeverirea spuselor profetului: „Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu“.

   Tradiţia spune că ar mai fi fost un al patrulea mag, care s-a pierdut de ceilalţi, dar a mers pe urmele lui Hristos până pe cruce. Într-una din poeziile sale, Lucian Blaga urmează drumul neştiut al acestui mag, care într-un târziu, ajuns lângă crucea pe care Hristos era răstignit, îi şopteşte: „Mai departe nu m-aş duce / Dă-te, dă-te doar puţin mai / într-o parte. Fă-mi şi mie / loc pe cruce“. Dintr-o povestire de prin secolul VI aflăm că darurile aduse de magi erau lăsate pe un munte din Persia încă de Adam pentru a fi oferite lui Mesia cel aşteptat. Secole în şir, preoţii înălţau rugăciuni să afle semn pentru venirea lui Mesia, până când, în sfârşit, magii au văzut steaua bine-vestitoare şi au pornit după ea până la Bethleem. Desprindem, chiar şi de la cei care nu sunt creştini, rostul anume al rugăciunii şi, mai ales, necesitatea stăruinţei care nu rămâne neîmplinită. Acum sunt alte vremuri, o altă mentalitate, dominată de ştiinţă, care, înţeleasă până cât de departe putem s-o facem, nu striveşte „corola de minuni a lumii“, după cuvintele lui Blaga, ci o îmbogăţeşte, purtându-ne mereu mai departe. Pasteur scria că „puţină ştiinţă ne îndepărtează de Dumnezeu. Multă ştiinţă ne readuce la Dumnezeu“. Aşa încercând, vom vedea cum toate înţelesurile se încununează în imn de bucurie: „Naşterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că printr-însa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii“.

   Cu Naşterea Sfântă, veşnicia coboară, se face timp şi istorie, adică distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului, cum ne învăţa Părintele Stăniloae. Ne dumireşte mai bine Sf. Evanghelist Ioan, când scrie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut… Şi cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Sa, ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“. Este măreţia divină a Iubirii, care ne arată drumul de la vremelnicie spre veşnicie prin smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu, cum a fost însuşi Hristos, şi a fost până la jertfa supremă. Smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu şi nu, cum facem prea adesea, când uitând de Creator, ne supunem prea lesne oamenilor, făcându-ne părtaşi la răul ce sporeşte întunericul din afara şi dinlăuntrul nostru. Plină de smerenie şi ascultare este şi  Fecioara Maria şi pentru asta, depăşind legile firii pe care Însuşi Creatorul le-a pus „cu înţelepciune“, a fost fecioară înainte, în timpul şi după Naşterea Sfântă, căci „ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă“. De aceea, printre ai săi a venit ca om, „dar ai săi nu L-au primit“ cum scrie Sf. Apostol Ioan, dar va rămâne „cu noi până la sfârşitul veacurilor“. A fost şi este văzut de cei care au curăţia sufletească a păstorilor care văzut-au şi urmat-au îngerii, după cum L-au recunoscut şi magii, cunoscători ai mersului lumii, care s-au închinat „Soarelui dreptăţii“. De la ei putem înţelege că măreţia omului nu înseamnă negarea lui Dumnezeu şi numai recunoaşterea Lui ca, prin ascultare, să putem deveni împreună lucrător cu El, Cel care ne aşteaptă plin de nesfârşită răbdare să ne întoarcem asemenea fiului risipitor. La sfârşitul veacurilor, va veni a doua oară, dar nu tot ca un prunc, căci cine L-ar recunoaşte şi I s-ar închina? Întrebarea nu este retorică şi răspunsul îl mai aflăm în unele opere literare. Va veni în slavă, ca Împărat şi judecător al faptelor noastre, când nu vom mai avea cum să ne ascundem învinovăţind pe alţii.    Luând aminte la toate acestea, acum să ne bucurăm împreună de Naşterea lui Hristos, „pâinea Vieţii celei veşnice“ şi „Lumina lumii“, „Care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine pe lume“. Să înţelegem şi să trăim bucuria cum sfătuia dumnezeiescul cuvântător, Sf. Grigorie de Nazianz: „Venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau să ne reîntoarcem la El, căci aşa este mai potrivit să spunem, că odată ce am murit cu Adam, să ne facem vii în Hristos, cu El născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind… Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la un praznic dumnezeiesc… nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale vindecării, nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum“. Strămoşii noştri o ştiau prea bine şi ne-o reamintesc în fiecare an, prin colindele ce ne asigură că „de acum până în vecie, Domnul cu noi o să fie“. Multe învăţăm din aceste cronici ale sufletului românesc, creştin din începuturile sale ca popor, şi vom reaminti doar: „Sculaţi creştini degrabă / şi aduceţi-i prinos / şi faceţi loc la masă/ Pruncuţului Hristos“. Să ne ridicăm deasupra întunericului asurzitor al falselor lumini şi la masa noastră, mai mult sau mai puţin îmbelşugată, să-I facem loc lui Hristos, care ne spune acum şi mereu: „Nu vă temeţi. Eu am biruit lumea!“

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe