Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Știri

„Iată, Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului“

Viața Medicală
Elena SOLUNCA vineri, 13 aprilie 2012
            Cu aceste cuvinte ale Mântuitorului se încheie Evanghelia Sf. Matei, încredinţând că Hristos cel Răstignit şi Înviat rămâne cu noi în timpul care cu El şi prin El a dobândit sens – de la vremelnicie la veşnicie. În veac, Hristos ne îndeamnă neîncetat: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ şi o putem face urmându-L, pentru că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Fi-va cu noi în veac, aşa cum a fost din clipa în care, coborându-se, a sfinţit vremelnicia. Părintele Stăniloae defineşte timpul ca distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul dat de om. Să ne amintim doar de minunile făcute în ziua de sâmbătă, culminând cu învierea lui Lazăr, pentru a arăta că „nu omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta este pentru om“, adică timpul, care prin Hristos respiră infinită lumină. Sfinţii Părinţi încredinţează că, înomenindu-se, Hristos a făcut-o spre îndumnezeirea noastră în nehotărnicita iubire divină care „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară“. Scrie Părintele Dumitru Stăniloaie că „Umanitatea lui Hristos era pusă în valoare neîntrerupt în tot ce făcea Hristos ca Dumnezeu. Tot ce era omenesc era a Lui ca Dumnezeu. Şi tot ce era dumnezeiesc, era a Celui făcut om“. La începutul propovăduirii, când Iisus Hristos a intrat în apa Iordanului spre a primi botezul de la Sf. Ioan Înainte Mergătorul, acesta de departe văzându-L a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“ într-o cuprinzătoare caracterizare a operei mântuitoare a lui Iisus Hristos. Şi i-a fost dat acestui „stâlp al pridvorului lui Hristos“, cum îl numeşte Vasile Voiculescu, să vadă Duhul Sfânt în chip de porumbel şi glasul Lui Dumnezeu mărturisind: „Aceasta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit“. Şi totuşi, în închisoare fiind, cel care L-a presimţit pe Hristos încă din pântecele maicii sale, s-a îndoit şi a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe: „Tu eşti Cel care va să vină, sau pe altul să aşteptăm?“. Cuvintele lui Hristos cuprind întreaga sa lucrare de eliberare a condiţiei umane de consecinţele căderii din rai: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit – Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; fericit este acela care nu se va poticni de Mine“. Se cuvine să rememorăm cu glasul şoptit al inimii toate cele întâmplate atunci ca bucuria Învierii Domnului şi Dumnezeului nostru să ne fie deplină, pregătindu-ne cu toată luarea aminte sufletul spre a veni în întâmpinarea chemării: Veniţi de luaţi lumină!
 
Omul – fiinţă spre Înviere
 
            Să primim lumina Învierii din care, împărtăşindu-ne în fiecare zi, să stăruim a împlini porunca cea nouă dată de Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi!“. Începem, rememorând ultimele zile petrecute de Hristos până la Răstignire pentru a trăi Învierea Sa ca preînchipuire a propriei învieri, înţelegând de ce şi cum „omul nu este o fiinţă spre moarte“, ci spre înviere. Scria Părintele Stăniloae: „Toate îl arată pe Hristos ca dând sens istoriei, dar şi ridicarea deasupra legilor ei“. Minunile şi vestea cea bună aduse de Mântuitor au tulburat multe minţi – pe unii spre încredinţarea că doar Fiul lui Dumnezeu le poate face, pe alţii, dimpotrivă, spre teama că le va periclita efemera putere asupra poporului. Fariseii şi cărturarii, cei care se considerau investiţi cu putere de la Dumnezeu, l-au perceput ca un pericol şi şi-au pus în gând să-L omoare. Pentru a evita o confuzie care se perpetuează păgubos, trebuie spus că fariseii şi cărturarii (nu în sensul dat astăzi!) se constituiau în două partide politice. Cu timpul, mulţi dintre ei au început a face din Dumnezeu un idol al propriilor vanităţi şi se asemănau călăuzelor oarbe. Mândria pe care o afişau sfidător era pe potriva lăcomiei şi în ambele întrezărim ceea ce, perpetuându-se, a dus la criza contemporană – egolatria şi goana după bogăţia cea prea lumească. Aşa s-a făcut că tocmai cei care ar fi trebuit să apropie poporul de Dumnezeu au devenit o piedică, şi, psihologic, e de înţeles mânia împotriva lui Hristos, care nu o dată îi mustră: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre“, sau „Vai vouă, cărturari şi farisei, că mâncaţi casele văduvelor, făcând îndelungi rugăciuni de ochii lumii, pentru aceasta mare osândă veţi lua!“. Şi încă: „Vai vouă călăuze oarbe, care spuneţi: De se va jura cineva de templu, nu-i nimic, dar de se va jura de aurul templului, se leagă pe sine“. Atunci când Mântuitorul a văzut comerţul de la poarta templul lui Solomon, El cel atât de blând şi răbdător a avut singura reacţie de mânie de i-a dat pe toţi afară, a răsturnat mesele, a amestecat banii zarafilor, iar celor ce vindeau porumbei le-a spus: „Luaţi aceasta de aici! Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de neguţătorie!“. Furia fariseilor a crescut şi, la paroxism, i-au cerut semn, iar Fiul lui Dumnezeu le-a spus: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“. Orbiţi de sinele propriu, nu au înţeles că Hristos era deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului şi cu glasul deşertăciunii au zis: „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi tu îl vei ridica în trei zile?“. Nu au înţeles că „templul“ de care vorbea Hristos era însuşi trupul Său. Chiar ucenicii aveau să-şi amintească aceste cuvinte după Înviere. De la o zi la alta, ura fariseilor a crescut până la punctul de fierbere al hotărârii de a-L ucide pe Hristos şi căutau o pricină care să le justifice actul. Pentru aceasta rămân incriminaţi de-a pururi într-atât încât, în vorbirea curentă, cuvântul fariseu este sinonim cu om prefăcut, făţarnic, ipocrit. Înţelegem mai bine acest comportament evocând cea de a treia ispită cu care a fost încercat Hristos în pustie. Atunci, ispititorul, arătându-i toate împărăţiile lumii, i le-a promis cu o singură condiţie – să i se închine. Răspunsul a fost categoric: „Mergi înapoia Mea Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului Tău să i te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“. Un imbold perfid face ca omul să se oprească la închinare, cumva mai uşoară şi fără să angajeze omenitatea în plenitudinea ei. Cărturarii şi fariseii se închinau cu mare fast, o făceau în văzul lumii dar atât şi nimic mai mult iar vorbele, meşteşugite altfel, erau contrazise de fapte. La rându-ne, ne-ar fi de mare folos să ne întrebăm dacă nu cumva doar ne închinăm lui Dumnezeu, fără a-L sluji, numindu-ne creştini, fără a fi cu adevărat astfel.
            Prilejul căutat cu sârg de farisei a fost oferit de Iuda, unul dintre apostoli, cel care avea în grijă banii şi care L-a trădat şi vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi. A curs multă cerneală în scrierile despre Iuda, s-au emis diferite ipoteze, dincolo de ele însă important e că banul (ce frumos îi spune poporul nostru „ochiul dracului“!), investit cu o anume putere de abstractizare, poate orbi atât de mult omul încât îl creditează cu valoare absolută, îi idolatrizează funcţia care e una de schimb şi atât. Absolutizarea funcţiei banului deschide drumul pe care „a avea“ substituie fraudulos pe „a fi“; un drum la a cărui capăt este condamnarea de sine. A vrut să-i înapoieze, dar fariseii au refuzat banii pentru „sângele nevinovat“ şi lui Iuda nu i-a mai rămas decât sinuciderea. E destinul dramatic frânt al celor care aleg „jugul“ sclipitor al bogăţiilor, de dau cezarului mai mult sau aproape totul, uitând de Dumnezeu, rătăcindu-se şi pierzându-se în orizontul înşelător al lui „a avea“. Până la el, sărutul era semn al păcii, dar Iuda l-a convertit cu viclenie într-unul al trădării şi vânzării.
            Hristos e dus în faţa sinedriului spre judecată, un proces dificil mai ales pentru cei care, deşi aduseseră martori mincinoşi, nu reuşeau să-L biruie pe Hristos şi nici nu aveau cum, sclavi neputincioş i ai propriei gândiri perfide. La limită, Caiafa i-a pus întrebarea crucială: „Să ne spui dacă eşti Fiul lui Dumnezeu“, iar Iisus, dezvăluindu-şi dumnezeirea, a făcut ca ura şi furia celor ce-L judecau să ajungă la paroxism. A fost învinuit de hulire a lui Dumnezeu, pedepsită cu condamnare la moarte, aşa încât Iisus este scos afară, bătut şi scuipat de preoţi, de popor şi de soldaţi. Între cei de afară era şi Petru, care, atunci când Iisus a fost înconjurat de soldaţi, s-a grăbit să-L apere şi a tăiat urechea unuia dintre ei. Acum, victimă a atât de omeneştii frici, recunoscut ca unul dintre cei apropiaţi de Hristos, s-a lepădat de El de trei ori. Îi spusese înainte Hristos de această „lepădare“ şi, amintindu-şi, „a plâns amar“, recunoscându-şi slăbiciunea şi remuşcarea pentru cele făcute.
            Invocând porunca divină „să nu ucizi!“, membrii sinedriului hotărăsc să-L trimită în faţa lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeii. Cum acesta nu I-a găsit vină, L-a trimis la Irod, tetrarhul Galileii şi Persiei, care, după ce Îl batjocoreşte, Îl retrimite la Pilat. Procesul se reia şi, sub presiunea celor prezenţi şi îndeosebi a nesăbuitei obsesii de putere, Pilat acceptă să-L trimită pe Hristos spre răstignire. Sclav al slavei pământeşti, rămâne damnat de-a pururi şi, în faţa Adevărului care „ne face liberi“ fiind, nu va afla nicicând răspuns la întrebarea: „Ce este adevărul?“. Este drumul spre pierdere de sine al celor care sacrifică adevărul de dragul puterii. Era în preajma sărbătorii pascale când guvernatorul avea dreptul să elibereze un condamnat şi, într-o ultimă încercare de a aboli condamnarea, întreabă poporul pe cine să elibereze: Pe Iisus sau pe Baraba? Răspunsul a venit neîntârziat: „pe Baraba“... Iar Baraba era condamnat pentru revoltă şi omor. „Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos?“. Răspunsul din partea celor de la care s-a cerut clemenţă a venit ca un vifor: „Să se răstignească!“. Mai mult, întrebaţi ce rău a făcut Hristos, au strigat: „Să se răstignească!“. Conform cutumei, Pilat s-a spălat pe mâini zicând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului Acestuia. Voi veţi vedea“. Într-un crescendo apocaliptic, mulţimea a strigat: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“. Legal, nu mai era nimic de făcut, Baraba a fost eliberat iar Hristos trimis să fie răstignit. Aici s-ar putea spune cu o anume îndreptăţire că mulţimile erau manipulate, dar ar trebui să cercetăm mai în adânc şi să reflectăm asupra analizei pe care Gustave le Bon o face în „Psihologia mulţimilor“. Un lucru e cert: poporul în mijlocul căruia a „binevestit“ şi a făcut atâtea minuni L-ar fi putut elibera, arătând milă Celui care i-a miluit de atâtea ori.
 
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“
 
            Îndată după ce Pilat, spălându-se pe mâini, şia delegat dreptul de a graţia, a spus: „Ecce Homo!“. A arătat spre Hristos îmbrăcat în hlamidă roşie şi purtând cununa de spini. Se obişnuia ca acela condamnat la răstignire să-şi ducă singur crucea şi aşa a făcut şi Hristos, purtând, la propriu, nu doar simbolic, pe umeri întreaga condiţie umană. Slăbit din pricina flagelării la care fusese supus, Iisus mai că nu-şi poate duce crucea şi îi este dată spre purtare unui trecător, Simon Cireneul, despre care se spune că apoi s-a convertit la creştinism. E acel drum al Golgotei, unde tradiţia spunea că ar fi fost îngropat Adam şi unde Avraam, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, ar fi dorit să-l jertfească pe Isaac, dacă Domnul nu l-ar fi oprit. Golgota se afla în afara Ierusalimului şi Sf. Ioan Hrisostomul spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului, anume arătând universalitatea jertfei Sale.
            Pe Golgota, Hristos Cel fără de păcat este răstignit între doi tâlhari, pedeapsa cea mai chinuitoare şi umilitoare. Aici avea să se confrunte cu cea din urmă ispită, care le recapitulează pe toate, căci unul dintre răufăcători i se adresează: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi“. O provocare pe care doar un făcător de rele o poate face şi la care Hristos nu a răspuns. Surprinzător, a făcut-o cel de al doilea tâlhar, care, certându-l, a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceiaşi osândă. Noi cu dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta niciun rău n-a făcut“. Urmează rugăciunea: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta!“. Cutremurătoare cuvinte, pentru unii poate chiar scandaloase, pentru că până la el nu le rostise nimeni. Hristos răspunde: „Adevăr îţi spun Eu ţie: Astăzi vei fi cu Mine în rai!“. Era, în felul ei, o promisiune pe care o merita, dacă ţineam seama că ele urmează cuvintelor de pocăinţă încununate de mărturisirea că Hristos este Domn, împreună făcându-l pe tâlharul cel bun întâiul cetăţean al raiului. E pilduitor pentru cei care azi trăiesc după principiul „carpe diem“ – acest tâlhar învaţă în ce fel trăirea clipei se poate deschide spre necuprinsul veşniciei.
            Cum „limpede nu putem vedea decât cu inima“, să rememorăm acele momente când mulţimile erau confuze şi dezlănţuite, când până şi ucenicii, de spaimă, se risipiseră care încotro. Lângă cruce era doar Maica Domnului, prin inima căreia trecea sabia durerii de care îi vorbise dreptul Simeon, împreună cu apostolul Ioan. Privindu-i, Iisus a spus: „Femeie, iată fiul tău“ iar „ucenicului cel iubit“: „Iată mama ta“. De atunci, Maica Domnului este Maica noastră, care ne îndeamnă şi azi, ca odinioară la nunta din Cana Galileii: „Orice vă va spune El, faceţi!“. Evanghelia Sf. Apostol Ioan este Evanghelia Iubirii, de unde aflăm că viaţa veşnică este „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. În grădina Ghetsimani, Hristos cerea lui Dumnezeu, dacă e cu putinţă, să treacă acest pahar de la El, adăugând îndată: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“. Acum, în vacarmul ca de sfârşit de lume, rosteşte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit“. Aşa începe David Psalmul 21, continuând: „Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele“. În acele clipe şi mai departe era mântuirea lumii de păcatele ei, pe care „mielul lui Dumnezeu“ venise să le ridice cum profeţise Sf. Ioan Botezătorul. Arătând paşii spre desăvârşirea la care ne-a chemat, s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!“. Să ne cercetăm mereu pe noi înşine spre a vedea dacă, într-adevăr, cunoaştem resorturile cele mai profunde ale actelor noastre şi consecinţele lor apropiate şi depărtate. Cum toate s-au făcut după rostul lor, „la plinirea vremii“, parcă-L auzim pe Mântuitor: „Săvârşitu-s-a!“, adică lucrul pe care Dumnezeu-Tatăl i L-a dat a face, l-a făcut, cum spunea în cuvântarea de despărţire. Sf. Nicolae Velimirovici tâlcuieşte: „Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama: urmează ultimul, marele act: biruinţa asupra morţii, Învierea, Slava!“.
            Hristos vorbise ucenicilor cum „a treia zi va învia“ însă ei nu erau încă pregătiţi să înţeleagă, cum unii nu înţeleg nici azi şi sunt lansate tot felul de teorii. Adevărul rămâne în veac, indiferent de recunoaşterea noastră. Învierea s-a petrecut în întunericul nopţii, în taina de nepătruns care învăluia totul – păcate, neştiinţă, ură, nedreptate, temeri, speranţe... Hristos Cel Înviat s-a arătat cu trup spre a da putere credinţei mântuitoare cuvintelor ce pecetluiesc comuniunea cu El: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! S-a arătat întâi femeilor mironosiţe, venite în zori la mormânt, după datină, şi care s-au spăimântat văzând mormântul gol. De atunci, mormântul, locaşul morţii, rămâne gol, căci Hristos a biruit moartea, a dat vieţii aureola veşniciei. De aceea le-a spus: Bucuraţi-vă! Seara, trecând prin uşile încuiate, s-a arătat ucenicilor spăimântaţi de prigoana ce se pornea asupră-le şi le-a dăruit pacea Lui, de a făcut pe cei atât de temători luptători puternici în propovăduirea credinţei creştine. Pe drumul spre Emaus, S-a mai arătat celor doi ucenici, Luca şi Cleopa. S-a arătat, din nou, apostolilor, încredinţându-l pe nefăţarnicul în credinţă Toma, care îl şi mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. A mai fost apoi cea de a doua pescuire minunată, când Petru, exclus din ceata apostolilor prin întreita lepădare de Hristos, a fost reprimit prin întreitul legământ al iubirii. Unii gânditori văd în Petru o personificare a ascultării, care se mai împiedică în îndoială, în teamă, în lepădare. În Ioan se dezvăluie întreagă Iubirea, de aceea Mântuitorul spune că va rămâne „până voi veni“, adică a doua venire, când fi-va timpul judecăţii. Până atunci, fiecare să ascultăm cuvintele spuse lui Petru: „Tu urmează-Mă pe Mine!“.
            În miez de noapte, când vom auzi cuvintele „Veniţi de luaţi lumină“, să o primim cu credinţă, iubire şi speranţă, s-o dăruim celor din preajmă şi împreună să mărturisim „Adevărat a înviat!“. Sf. Apostol Pavel scria că dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ne-ar fi credinţa. A înviat şi prin El se plineşte rostul omului de a nu fi robul veşniciei, ci moştenitor al vieţii veşnice, investit cu puterea de a se ridica deasupra legilor istoriei. O poate face, cum spunem în Tatăl nostru, sfinţind numele Ziditorului şi Făcătorului nostru pe pământ prin lucrarea voii Sale celei bune, „cu râvnă şi pricepere“, cu timp şi peste timp spre a fi, cum spune Vasile Voiculescu, contemporani cu Dumnezeu.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.