1.300 de miliarde de
euro. La atât se cifrează anual în Uniunea Europeană costurile evitabile ale
inegalităţilor în sănătate – acele diferenţe nedrepte şi evitabile de sănătate,
influenţate de acţiunile guvernelor, părţilor interesate şi comunităţilor, la
care se poate răspunde prin politici publice. Suma, reprezentând pierderile de
productivitate şi taxe, dar şi costurile sociale şi de asistenţă medicală
suplimentare, depăşeşte PIB-ul majorităţii statelor membre. Datele au fost
prezentate săptămâna trecută la Bruxelles cu ocazia conferinţei finale a Acţiunii
Comune privind Inegalităţile în Sănătate (Equity
Action), o colaborare între Comisia Europeană şi 15 state membre UE care,
pe durata a trei ani, a încercat să identifice acţiuni eficiente asupra
inegalităţilor, să sprijine autorităţile naţionale, regionale, locale şi alte părţi
interesate pentru combaterea lor (inclusiv prin folosirea fondurilor europene) şi
să încurajeze schimbul de bune practici.
În deschidere, Tonio
Borg, comisarul european pentru sănătate, a trecut în revistă evoluţiile în
acest domeniu, remarcând reducerea, în ultimul deceniu, a inegalităţilor dintre
statele membre în ce priveşte mortalitatea infantilă şi scăderea – modestă – a
diferenţelor între speranţa de viaţă din diferite ţări. În schimb, persoanele
cu venituri mici şi mai puţin educate au o sănătate la fel de proastă,
comparativ cu cele cu venituri mai mari şi mai educate, ca în urmă cu cinci
ani. În plus, reacţiile la această situaţie diferă mult între statele membre,
majoritatea neavând de fapt strategii naţionale pentru combaterea inegalităţilor
în sănătate. Comisarul a subliniat că sănătatea va fi în continuare unul din
aspectele abordate în cadrul Semestrului european (ciclul de coordonare a
politicilor economice şi fiscale ale UE) şi că în Analiza anuală a creşterii
pentru 2014 se recomandă întărirea eficienţei şi sustenabilităţii sistemelor de
sănătate, în lipsa cărora acestea nu vor putea asigura asistenţa tuturor cetăţenilor.
Oficialul a încheiat încurajând statele membre să investească în sănătate,
sistemele sanitare şi reducerea inegalităţilor în sănătate, cerându-le în acest
sens să folosească fondurile structurale şi de investiţii europene.
Sir Michael Marmot,
director al Institute of Health Equity din
cadrul University College din Londra şi conducător al unui consorţiu care a
publicat, la sfârşitul anului trecut, raportul „Inegalităţi în sănătate în UE“,
a amintit că nu cu mult timp în urmă, inegalităţile de sănătate erau „un secret
murdar“, discutat doar între cercetători şi ignorat de guverne. Faptul că acest
subiect se află acum pe agenda europeană este deci un prim câştig. Statele
membre ale Uniunii ar trebui să aibă ca obiective atât îmbunătăţirea stării
generale de sănătate (exprimată prin speranţă de viaţă şi mortalitate), dar şi
să reducă inegalităţile – dacă în primul caz s-au făcut mari progrese, nu la
fel stau lucrurile şi în a doua privinţă. Profesorul britanic a subliniat că,
în ciuda tendinţei – dovedită şi la această conferinţă – de a aborda inegalităţile
europene în sănătate din perspectivă economică, argumentele pentru combaterea
lor trebuie să fie în primul rând de ordin moral. Enormele dificultăţi
financiare actuale nu sunt un motiv pentru inacţiune, ci dimpotrivă, fac acţiunea
mai urgentă şi mai necesară. „Nu putem să ne ignorăm copiii până se însănătoşeşte
economia, iar mai târziu să constatăm că avem o populaţie slab educată“, a
avertizat Michael Marmot. El a demonstrat cum transferurile sociale reduc rata
sărăciei în rândul copiilor, concluzionând: „Politica fiscală face diferenţa!
Ministrul de finanţe poate avea impact mai mare asupra sănătăţii şi dezvoltării
copiilor decât ministrul sănătăţii“. Referindu-se la realităţile momentului,
vorbitorul a atras atenţia cu privire la consecinţele şomajului asupra sănătăţii
mintale: cu cât creşte şomajul, cu atât sunt mai mari ratele sinuciderilor şi
omuciderilor (în schimb, numărul accidentelor rutiere scade – lumea nu-şi mai
permite să se deplaseze cu maşinile). Însă impactul lipsei serviciului poate fi
scăzut prin protecţie socială: creşterea cu 3% a şomajului produce o creştere a
numărului sinuciderilor cu 3% în lipsa oricăror intervenţii, cu 2% în ţările
est-europene, care cheltuie 37 de dolari/locuitor pentru protecţie socială şi
cu mai puţin de 1% în ţările vest-europene, unde se cheltuie 150 de
dolari/locuitor. „O măsură care previne sinuciderea, ce idee! Când aţi auzit un
economist vorbind despre altceva decât produsul intern brut?“, a punctat
profesorul. Dovezile arată că inegalităţile în societate nu sunt inevitabile,
însă necesită eforturi, dincolo de sectorul sanitar, ale guvernării şi societăţii
în ansamblu. În raportul menţionat ţările europene au fost împărţite în trei
grupuri, în funcţie de acţiunile de combatere a inegalităţilor în sănătate:
cele care au avut un răspuns relativ nedezvoltat – „Cu alte cuvinte, nu fac nimic“, a tradus
în limbaj nediplomatic speakerul – în
această privinţă (printre care şi România), cele care au răspuns variabil
(majoritatea) şi cele care au răspuns relativ pozitiv şi activ la această
problemă (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Marea Britanie, Irlanda, Slovenia şi
Olanda). În încheiere, Sir Marmot a făcut apel la toate acestea, în funcţie de
nivelul implicării de până acum, să „facă ceva, să facă mai mult, să facă mai
bine“.
Adonis
Georgiadis, ministrul sănătăţii din Grecia – ţară care deţine preşedinţia
semestrială a UE – a subliniat faptul că în ultimul secol, nivelul mediu al sănătăţii
europenilor a crescut considerabil, iar speranţa de viaţă a sporit cu cel puţin
11 ani în majoritatea statelor UE în ultimele cinci decenii. Aceste progrese
maschează însă mari inegalităţi în sănătate, persoanele din clasele
socio-economice defavorizate având o speranţă mai mică de viaţă şi fiind
primele afectate de boli cronice şi dizabilităţi. În plus, criza financiară şi
economică din ultimii ani a agravat diferenţele dintre ţări, regiuni şi grupuri
socio-economice. Ministrul a amintit că reducerea inegalităţilor necesită
abordarea determinanţilor sociali ai sănătăţii şi necesită o simbioză între
politica de sănătate, cercetare şi acţiune pentru o eficientă implementare a
reformelor. Investiţia în sănătate în perioadă de criză, a avertizat demnitarul
grec, este una din marile provocări europene, îmbătrânirea populaţiei, bolile
cronice şi costurile mari ale noilor tehnologii impunând noi strategii, pe fondul
sărăciei, excluziunii sociale şi inegalităţilor în sănătate. Investiţiile în
acest domeniu contribuie însă la creştere economică, prosperitate şi bunăstare.
Prioritare, potrivit ministrului, sunt mutarea accentului de pe serviciile
medicale pe combaterea inegalităţilor în sănătate, creşterea investiţiilor în
promovarea sănătăţii, prevenţie şi sănătatea populaţiei, administrarea mai bună
a sistemelor de sănătate şi întărirea colaborării europene pentru reducerea
inegalităţilor în sănătate.
În final, John Ryan, director supleant al
Directoratului de Sănătate Publică din DG Sanco, a subliniat importanţa pe care
crearea unor alianţe între guverne, mediul de afaceri, ONG-uri şi profesioniştii
din sănătate o are pentru îmbunătăţirea sănătăţii cetăţenilor. În acest sens, a
dat exemplul programului Europe against
cancer, care a adus, în domeniul legislaţiei antitutun şi al screeningului
pentru cancer, progrese greu de obţinut doar de către guverne.