Ai
avut mare noroc, la fel cu cei câţiva care pierduseră autobuzul. Când maşina a
oprit, cu toţii s-au repezit spre portiera remorcii. Remorca era acoperită cu o
prelată întinsă la înălţimea unui stat de om. Ducea muncitorii de la oraş la şantierele
din preajmă. Sub prelată era aproape întuneric şi suficient de răcoare.
Fiecare
s-a aşezat pe câte o bancă din cele trei fixate pe laturile remorcii, mulţumiţi
că nu mai sunt obligaţi să aştepte în căldura prăfuită. După nu prea mult timp
s-au obişnuit cu cenuşiul spaţiului. Aproape de intrare erau ca nişte rădăcini
dezgropate ale unui copac ce bălăbăneau mai tare sau mai încet, după hurducăiala
maşinii. Nimic nu amortiza impactul roţilor cu gropile drumului. Cineva s-a
apropiat şi a privit uluit, incapabil în primul moment să spună ceva. Apoi a
exclamat:
– Este un cadavru ars!
Imediat
s-au auzit ţipete scurte, ascuţite, apoi vorbe neclare din care s-ar fi putut
deduce cât sunt călătorii de intrigaţi că şoferul nu-i avertizase că vor avea
un astfel de însoţitor de drum. Cadavrul continua să se bălăbăne. Îi priveai
spatele încovoiat şi braţele îndoite ca într-un gest de apărare, capul care în
balansare se lovea din când în când de
podeaua remorcii.
Se uită apoi la
picioarele răşchirate, subţiate de arsuri ce semănau cu ramurile unor rădăcini.
Totul părea învelit în coaja unui copac bătrân.
„Cum
o să-l îmbrace pentru înmormântare? Prea era deformat...“, ai gândit
impresionată de omul care avusese o moarte atât de cumplită.
În remorcă se aşternuse o linişte grea
pe care o voce plângăcioasă o sparse într-un târziu:
– Dacă ne spunea, nu mă urcam!
Nu ştiu ce te-a determinat să spui:
– Putem să-l rugăm pe şofer să oprească...
– Să cobor aici, în câmp? Afară se înnoptează...
–
Am vrut să ajungeţi singură la concluzia că nu are rost să discutăm situaţia în
care ne aflăm. De vină nu este şoferul nostru, ci acela care a trecut cu
autobuzul prin staţie cu treizeci de minute mai devreme de ora programată.
– Era riscant să aşteptăm altă
ocazie. N-aveam certitudinea că mai găseşti vreo maşină. N-ai niciun pic
de siguranţă când nu cunoşti şoferul de
la volan, şi-a dat cu părerea un alt călător.
–
Personajul din remorcă este cel mai nevinovat însoţitor. Poate îi facem o
bucurie că nu este singur pe acest drum, iar noi ajungem la timp acasă, a mai
adăugat o voce din întuneric.
Din nou
linişte, o linişte împăciuitoare: în concluzie, toţi eram în avantaj. Camionul
a oprit brusc, uşa s-a deschis şi înăuntru a intrat noaptea luminată de aerul
oraşului. Fiecare a întins şoferului banii „cuveniţi“. Despre personajul care
nu mai putea coborî nu s-a scos nicio vorbă, ca şi cum ar fi fost firesc să fie
acolo. În viaţa lor atât de imprevizibilă, chiar era firesc...
