Într-o zi de aprilie a anului
1969, în principalul amfiteatru al Facultăţii de Medicină din Iaşi, denumit pe
atunci „Rectorat“ – situat în proximitatea cabinetului rectorului – era o
aglomeraţie nedeclanşată de convocatoare. E drept că în 1969 ne aflam încă în
perioada de liberalizare relativă, înşelătoare pentru unii analişti, reală
pentru alţii. Există şi alte variante. Deocamdată trebuie să menţionez că mulţimea
din amfiteatrul supraaglomerat, profesori şi studenţi, îl aştepta pe André
Lwoff, laureat al premiului Nobel pentru Fiziologie/Medicină în anul 1965,
împreună cu Jacques Monod şi FranÎois Jacob, „pentru descoperirile lor privind
controlul genetic al sintezei enzimelor şi virusurilor“, conform formulării de
la Stockholm. După aproape patru decenii de absenţă de pe lista premiilor
Nobel, cercetarea medicală franceză era din nou reprezentată de celebra triadă.
De la vizita laureatului
Nobel, profesorul André Lwoff (1902–1994) au trecut 47 de ani, iar după atâta
amar de timp ea putea fi uitată. Am întâlnit în aceste zile, mai mult sau mai
puţin întâmplător, cinci supravieţuitori: toţi îşi aminteau de conferinţa din
amfiteatrul „Rectorat“. În ceea ce mă priveşte sunt favorizat, deoarece pe
atunci eram asistent stagiar şi redactor şef al revistei studenţeşti din I.M.F.
Iaşi, intitulată „Symposion“ şi
împreună cu doi studenţi redactori l-am rugat pe profesorul André Lwoff să ne
acorde un interviu, apărut în nr. 2–3, pp. 3 şi 20, mai–iunie 1969, sub titlul
„Interviu cu un laureat al premiului Nobel“. De aceea, amintirile mele, câte au
mai rămas, vor fi reîmprospătate şi de acest articol, ceea ce nu înseamnă că îl
voi prelua, cu excepţia unor citate din interviu.
Profesorul André Lwoff a
intrat în amfiteatrul supraaglomerat cu un zâmbet deschis de simpatie prin care
răspundea aplauzelor cu adevărat sincere. Avea 67 de ani, dar părea mult mai
tânăr. Apoi a pus precipitat bariera ochelarilor, parcă dând a înţelege că ar
avea să revină în mediul său mai puţin zgomotos unde frământările sunt tăcute.
Cum se cuvenea,
prezentarea invitatului a fost făcută de rectorul I.M.F. din acel timp, prof.
dr. Mihai Duca (1920–2003), un om de o distincţie rară, începând cu aspectul
fizic, o eleganţă naturală şi o inteligenţă sclipitoare, reprezentant al
medicinii româneşti la OMS (între 1968 şi 1973), întemeietor al şcolii ieşene
de virologie. De aceea, a vorbit în cea mai deplină cunoştinţă de cauză,
formulând aprecieri deloc protocolare sau contrafăcute. Îl priveam pe André
Lwoff, era vădit stânjenit, un reflex al modestiei sale. Când a răspuns ne-a
emoţionat: fără vreo modulaţie oratorică în glas, cu o voce puternică, a mărturisit
că I-a cunoscut la Institutul Pasteur din Paris pe savanţii români Ioan
Cantacuzino (1863–1934), Constantin Levaditi (1874–1953), Mihai Ciucă
(1883–1969) şi Ştefan S. Nicolau (1896–1967).
Apoi, cu un calm pasionat, André Lwoff
începea expunerea: Genetica şi virusurile,
un subiect de cercetare la care lucrase îndelung, continuând ulterior până către
sfârşitul vieţii. Avea o claritate în expunere, eliberată de tortura amănuntului.
M-a atras, m-a fascinat modul în care pronunţa cuvântul l’hypothèse, argumentat, gândit, ax al unei geometrii limpezi a
ideilor sale. Citisem cartea matematicianului francez Henri Poincaré
(1854–1912) intitulată „Ştiinţa şi
ipoteza. Valoarea ştiinţei“ şi mai ştiam că acest termen este o „invenţie“
franceză, atestată în 1538, din lat. imperială – hypothesis – preluat din greacă – hupothesis – „bază, baza unui
argument, supoziţie“. Divaghez (util), observând că în excelentul său Online Etymology Dictionary, Douglas
Harper precizează originea cuvântului engl. hypothesis
din franceza medievală (1596).
Am rămas, datorită profesorului André Lwoff,
cu o idee clară despre ceea ce înseamnă o ipoteză
de lucru şi apoi, dacă este susţinută prin experimente, generatoare a unui fapt ştiinţific. De asemenea, din
întreaga conferinţă am reţinut secţiunea febra
şi virusurile, actuală şi în prezent.
După conferinţă, laureatul Nobel ne-a
acordat cu deosebită amabilitate un scurt interviu la sediul Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi, după cum se ştie, prima de pe teritoriul
României.
A rămas în revista „Symposion“ o fotografie cu legenda „Momentul acordării
autografului şi interviului“. André Lwoff stă pe un scaun scriind, iar în
spatele său în picioare se afla rectorul, avându-i alături pe marele profesor
Vladimir Buţureanu (1890–1973). Eram aplecat asupra mesei cu hârtiile pregătite
pentru notiţe şi autografe, având alături pe doi dintre cei mai harnici
redactori, amândoi vor absolvi curând facultatea ca şefi de promoţie. Primul
(menţionez doar iniţialele numelor) Ş.C.L., profesionist de clasă, cu două
doctorate (în România şi Italia) după ce a întemeiat un domeniu la Iaşi, în
1997, conferenţiar fiind, a plecat la Bucureşti, al doilea, A.G., mai în vârstă,
deoarece îndurase închisoarea ca deţinut politic, apoi fusese reprimit în
facultate, era mereu entuziast (caut pe net şi nu-l găsesc decât pe o listă de
foşti deţinuţi, fără nicio altă informaţie, ceea ce e inadmisibil). Dar mă
trezesc la realitate când, privind vechea fotografie, văd că pe perete era agăţat
într-o ramă mare un portret al lui... Lenin. Nu mi-l amintesc şi nici nu l-am
„remarcat“ atunci. Ce a gândit André Lwoff, participant activ la mişcarea de
rezistenţă împotriva nazismului, dar neimplicat politic, dedicat doar cercetărilor
sale, observând „ornamentul“, nu ştiu.
La prima întrebare din interviu – Ce dificultăţi întâmpinaţi când vă sunt
necesare informaţii din alte ştiinţe? –a răspuns clar şi simplu: „Când
aceste informaţii îmi sunt necesare şi când depăşesc informarea mea apelez la
alţii“. Am ajuns şi la o întrebare cheie: „Cum
aţi ajuns la ideea existenţei ARN mesager?“. Răspuns: „Nu sunt prin nimic
descoperitorul ARN mesager. Este în întregime meritul lui Jacques Monod şi FranÎois
Jacob“. Acest răspuns ne putea bloca definitiv, dar zâmbetul profesorului ne-a
îndemnat să continuăm. Mai târziu, m-am convins că André Lwoff a fost prin
rezultatele sale obţinute în studiul lizogeniei nu numai deschizătorul căii către
descoperirile lui Monod şi Jacob, dar şi un consilier competent, solicitat de
aceştia când apărea o dificultate. Apoi, el l-a angajat pe FranÎois Jacob în
laboratorul său, care în 1954 a susţinut doctoratul la Sorbona cu teza
„Bacteriile lizogene şi conceptul de provirus“.
Printre altele, l-am rugat să ne spună
opinia sa asupra relaţiilor cercetătorului cu societatea: „Societatea dă
câteodată o utilizare dăunătoare cercetărilor, dar cercetătorii nu sunt răspunzători
pentru aceasta. Multe din cercetări pot primi astfel un nedorit sens antiuman“.
La plecare, l-am rugat pe André Lwoff să ne
formuleze o deviză pentru toată viaţa. Iat-o: „Travaillez“ (v.
facsimil).
Dr. Claudine Escoffier-Lambiotte (1923–1996), după un triplu doctorat în
medicină (Belgia, SUA, Franţa) a optat pentru jurnalismul medical de calitate,
ca responsabilă a rubricii din Le Monde
(în perioada 1954–1988), devenind o cunoscătoare avizată a mediului medical
francez. Pe André Lwoff îl aprecia, dar constata că „îi lipseau în totalitate
conformismul şi diplomaţia“. Cu alte cuvinte, marele cercetător nu a acceptat
niciodată compromisul. S-a angajat fără rezervă în disputele ştiinţifice şi a
avut mulţi adversari, inclusiv o provocare la duel! La vârsta de 70 de ani s-a
retras de la conducerea Centrului de Cancer de la Villejuif – Paris,
dedicându-se exclusiv pasiunii pentru pictură. 
