„The Beginner’s Guide to Winning the Nobel
prize. A Life in Science“ este titlul unei cărţi excepţionale, avându-l ca
autor pe australianul Peter C. Doherty (n. 15 oct. 1940) laureat, în 1996, împreună
cu elveţianul Rolf Zinkernagel (n. 6 ian. 1944) al premiului Nobel pentru
Fiziologie/Medicină pentru descoperirile lor privind specificitatea apărării
imunitare mediate la nivel celular („for
their discoveries concerning the specificity of the cell mediated immune
defence“). Cartea a apărut în 2006, la Columbia University Press (fondată în 1897). Trebuie să remarc
faptul că autorul nu a lucrat niciodată la Universitatea Columbia – NY, ceea ce
înseamnă că lucrarea sa a stârnit un interes deosebit în instituţia care se află
în fruntea palmaresului de titulari ai premiilor Nobel din universităţile
americane, cu peste 80 de laureaţi, ultimul (dar nu cel din urmă) fiind
precocele laureat Nobel pentru pace 2009, preşedintele Barack Hussein Obama.
Caracterizată de unii comentatori semiautobiografică, o primă variantă a
acestei cărţi a apărut în 2005 la o editură modestă, The Miegunyah Press din
Australia, neîndoielnic deoarece Peter Doherty şi Rolf Zinkernagel au obţinut
rezultatele datorită cărora au primit în 1995 premiul Albert Lasker pentru
cercetare medicală fundamentală, iar în 1996 au devenit laureaţi Nobel, la Department of Microbiology, John Curtis
School of Medical Research, Australian National University, Canberra. Ediţia
americană, revizuită, apărută sub egida Universităţii Columbia, a influenţat
benefic soarta cărţii, despre care Peter Doherty scrie cu un umor subtil în
finalul prefeţei pe care a redactat-o cu acest prilej: „This little book was fun to write. I hope you enjoy reading it“.
Cartea nu este chiar mică, având 315 pagini, cu o densitate şi o diversitate de
informaţii pe care le-am întâlnit arareori. Cât priveşte plăcerea provocată de
lectură – este imensă.
Această
carte ar trebui tradusă urgent, dar nu prea văd un editor interesat, puhoiul de
hibridoame holistico-naturisto-cuanticofanteziste continuând să inunde piaţa cărţii.
Probabil că tipărirea acestei maculaturi este o afacere rentabilă, dar nu pot să
nu mă gândesc la efectele asupra unei populaţii şi aşa năpăstuite. De-aş găsi
un sponsor – posibilităţi materiale nu am – n-aş ezita să suport tipărirea cărţii,
convins fiind că P. Doherty n-ar fi excesiv în materie de drepturi de autor.
Dacă
mai adaug că de astă dată mă adresez îndeosebi tinerilor studenţi sau medici, cărora
cartea le-ar fi de mare folos, nu este exclus să fiu taxat cu o expresie franţuzească
din sec. XV – „avoir la tête dans les
étoiles“ sau, în româneşte, deşi expresiile nu sunt chiar echivalente, „cu capul în nori“.
Mi
se pare utilă trecerea, chiar superficială – citate scurte sau comentarii –
prin cele nouă capitole ale cărţii, pe care le transcriu în original, în
ordinea stabilită de autor. Nu uit nici capitolul Introduction pe care autorul îl începe cu evocarea momentului
clasic al telefonului de la Stockholm, prima zi de luni a anului 1996, la ora
4:20, în locul său răspunzând soţia sa Penny, mai matinală. Şi-a anunţat mai întâi
părinţii din Australia, el aflându-se la Memphis (SUA). A urmat avalanşa
apelurilor agenţiilor de presă şi a unor ziare din diferite ţări, unele
exotice. În continuare, proaspătul laureat îl caută pe prietenul său R.
Zinkernagel, apoi îşi aminteşte de adolescenţa şi prima sa tinereţe când nu era
atras de cercetare, dar şi de anii 1973–1975 când, mai rapid decât alţii, au
ajuns la descoperirile care i-au consacrat, în mod evident graţie serendipităţii.
Capitolul
1 – The Swedish Effect conţine o
evocare a oraşului Stockholm, în ceaţa ultimei luni a anului, în aşteptarea
ceremoniei din 10 decembrie, care, în anul 1996, coincidea cu un secol de la
moartea în singurătate, la San Remo, a fondatorului premiului, Alfred Bernhard
Nobel. Ceea ce îi oferă prilejul să observe cum premiul Nobel a devenit pentru
suedezi o problemă de interes naţional, cu efecte certe asupra dezvoltării
Suediei, dar şi cu stimularea competiţiei ştiinţifice pe plan internaţional.
Capitolul
2 – The Science Culture este extrem
de complex şi de dens, cu extensii în întreaga istorie a umanităţii şi ar
trebui citit inclusiv de adepţii fervenţi şi exclusivişti ai culturii umaniste.
Misterul complexităţii acestui capitol vine din numeroasele ore petrecute de P.
Doherty în biblioteci şi, mai rar, o recunoaşte, pe net.
În
capitolul 3 – This Scientific Life,
cel mai extins, intenţia autorului de a se adresa tinerilor cercetători este încă
şi mai evidentă, până la accente didactice: „Cercetătorii lucrează în laborator
în grupuri. Grupul tipic, din 10 sau 12, va fi condus de investigatorul
principal (PI – principal investigator),
un cercetător senior responsabil de viaţa ştiinţifică a grupului, stabilind
direcţiile generale ale programului de cercetare, văzând lucrările în etapa de
elaborare şi efectuând revizia articolelor pregătite pentru publicare. De
asemenea, el se deplasează pentru a vorbi despre lucrări la reuniunile ştiinţifice
şi la seminariile de cercetare. Câteva universităţi cu rang înalt şi institute
de cercetare organizează seminarii consacrate în mediul ştiinţific din SUA, iar
PI trebuie să asigure prezenţa substanţială a performanţelor grupului.“ (pp.
60–61). Când grupul este solicitat pentru review-uri sau capitole ale unor cărţi
reprezentând colecţii de articole pe o anumită temă (în treacăt fie spus,
aceste cărţi au adesea titluri tentante, dar înşelătoare, încât, uneori, procurându-le
nu te alegi cu nimic) este un semn bun.
O
persoană importantă pentru grup este tehnologistul şef (the head tehnologist), care trebuie să asigure echipamente tehnice
adecvate obiectivelor de cercetare ale laboratorului şi să decidă când acestea
nu mai corespund, dar să asigure şi costisitoarele consumabile. Uneori, chiar
cercetători cu nivelul de PhD virează către această funcţie nu tocmai uşoară.
Concizia mă obligă să continui cu referiri la relaţiile din cadrul grupului,
neignorând totuşi cazul în care un tânăr are o idee excepţională încheiată cu o
descoperire demnă de premiul Nobel. Şi apoi el părăseşte laboratorul, la sfârşitul
unui stagiu postdoctoral. Ulterior, cercetările continuă, pe filonul productiv
deschis de tânărul în cauză, încât se ajunge la consacrarea supremă de la
Stockholm. Va figura tânărul printre laureaţi? Răspund printr-o propunere de
documentare: premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină din 1989.
Capitolul
4 – Immunity: A Science Story
reprezintă o istorie a imunologiei scrisă cu talent, susţinută de o documentare
excelentă.
Capitolul
5 – Personal Discoveries and New Commitment
conţine o serie de răspunsuri spirituale, dar amabile, adresate unor adversari.
Capitolul
6 – The Next American Century? Un
scurt citat edificator: „Pot să răspund că secolul XXI va fi, de asemenea, unul
al americanilor. Alte naţiuni au învăţat din experienţa americană, au investit şi
au clădit bazele ştiinţei“ (p. 160). Ceea ce înseamnă creşterea probabilităţii
apariţiei unor laureaţi Nobel şi în aceste ţări.
Capitolul
7 – Through Different Prisms: Science and
Religion. Există un inevitabil conflict între religie şi ştiinţă, dialogul între
aceste două sisteme de valori fiind imposibil? Răspunsul autorului (amplu, 40
de pagini) îmi aduce aminte de cuvintele lui Louis Pasteur: „Ştiinţa puţină îndepărtează
de Dumnezeu, ştiinţa multă ne apropie“.
Capitolul
8 – Discovering the Future. O viziune
deopotrivă optimistă şi îngrijorătoare asupra viitorului umanităţii, cât
depinde acesta de cercetările din laboratoare.
Capitolul
9 – How to Win a Nobel Prize este de
un extraordinar interes pentru tineri. Dar sunt nevoit să amân comentariul
necesar pentru un viitor, probabil, apropiat.