Poate că nu m-ar fi făcut atât de atent dacă n-ar fi ilustrat amândoi medicii această lipsă de respect prin același exemplu: pacientul care vine la consultaţie în șlapi și în bermude.

Este evident că la nivel de societate, respectul pentru medicină și practicanţii acesteia a devenit tot mai polarizat. Sunt convins că există oameni pentru care medicina modernă a făcut lucruri spectaculoase, pentru care oamenii sunt recunoscători, în mod sigur, mai mult decât cu 50 de ani în urmă. Nu am date referitoare la nivelul de încredere în medici în dinamică pentru România, dar în SUA, între 1966 și 2012, încrederea în liderii medicinei a scăzut de la 73% la 34%^*.

Să revenim la șlapii și bermudele noastre. Am toată înţelegerea pentru colegii care își doresc ceva mai mult respect pentru efortul unei cariere solicitante, chiar frustrante pe alocuri, pentru importanţa faptelor și rezultatele lor, pentru eforturile lor mult peste media societăţii. Văd mereu pe străzi eșecuri ale societăţii cu comportamente condamnabile și mă gândesc că,  într-o bună zi, ei vor ajunge într-un cabinet medical, iar cei de acolo vor trebui să îi trateze ca pe niște inocenţi îngerași. Îmi dau seama cât de ciudat și dificil poate fi uneori.

Sunt de acord că, în privinţa respectului pentru sine și pentru semeni, suntem pe o pantă abrupt descendentă ca societate și că este păcat că medicii se luptă adeseori în izolare cu consecinţele acestui fapt. Ceea ce mi se pare însă o eroare de judecată este asocierea în izolare a ţinutei pacienţilor cu un anume caracter sau comportament rău.

Ca să mă protejez de asemenea scurtcircuite de judecată (cum ar fi, de exemplu, bermude și șlapi, oameni răi sau prost-crescuţi), care pot deveni regretabile, mă forţez să fac următorul exerciţiu mintal. Mă imaginez într-o situaţie în care eu (sau cineva drag mie) sunt pe cale să mă înec și lângă acel loc se află un număr mare de oameni în șlapi și bermude, exact prototipul detestabil. Și că din câţi sunt, unul va sări să mă salveze. Un scenariu perfect posibil, și nu mă refer aici la o conferinţă a salvamarilor. Dacă unul dintre acești oameni ar fi capabil de un asemenea gest, atunci poate că nu merită etichetată întreaga construcţie (poate sub-)culturală ca fiind total indezirabilă. Evident, educaţia contează, dar nu o putem face când omul este la strâmtoare, iar uneori este mult prea târziu și degeaba.

În încheiere, aș menţiona faptul că cei care mă cunosc știu că am niște arsuri vizibile la ambele mâini. Păţania a fost pe când aveam vreo 2 ani. Mătușa în grija căreia eram a intrat într-o stare de șoc când a văzut tragedia (eu opărindu-mi mâinile până la cot într-o găleată), nu a mai putut face nimic, stană de piatră era, iar eu am fost răpit și dus la spital de o vecină de o etnie semnificativ contestată în acest colţ de lume, alarmată de ţipetele mele, și care era, firește, separată de mătușa mea printr-un gard înalt și perfect opac pe care a trebuit să îl sară. De atunci, în fiecare membru al respectivei etnii văd un posibil salvator al cuiva ca mine.

Nu-mi place totdeauna, sunt adeseori precaut, dar mă adresez precum cuiva apropiat salvatoarei mele: Peace of mind!

P.S. Chiar și așa, m-am străduit să pun coperţi frumoase cărţilor mele.