Lunile de vacanţă au venit cu maxime termice neobişnuite. Pe de o
parte, incandescenţa cuptorului acestei veri, care, prin temperaturi, a depăşit
ceea ce s-a petrecut în ţara noastră în ultimii 50 de ani (22 de grade la lacul
Bâlea – maximă absolută), pe de altă parte, paroxismul unei activităţi politice
cu discuţii sterile, cu rezultatele votului la referendum nevalidate încă, dar,
pe toate canalele, cu talk-show-uri cu „specialişti“ care nu rezolvă, în fapt,
nimic.
O altă maximă
a fost trecerea în derizoriu a discuţiilor pe alte probleme stringente, de la
noua lege a sănătăţii, care ar trebui să fie dezbătută, până la maximul istoric al leului, care nu mai
sperie pe nimeni, dar care îi va ustura la buzunar pe cei care şi până acum
aveau probleme financiare. Şi, pentru că suntem la capitolul maxime, să nu uităm că, la această ediţie
a jocurilor olimpice, s-a luat maximum
– din cât se putea – ca medalii, în condiţiile în care populaţia a cam renunţat
la activităţile sportive şi construim săli de sport în sate uitate de Dumnezeu
sau unde au mai rămas doar bătrâni, care, oricum, sunt poziţionaţi „structural“
departe de ideea de mişcare.
În acest context fierbinte, aprecierea
valutelor curente euro şi dolar, dar şi deprecierea leului sunt percepute de
„mass-media“ doar prin prisma scumpirii alimentelor, a benzinei şi a plăţii
diferitelor utilităţi, uitându-se că aici va intra, cât de curând, şi plata
medicamentelor. Oare de câte ori nu am auzit „bietul pensionar“, venit la
consult, afirmând că va trebui să aştepte venirea pensiei salvatoare, ca să
poată să-şi ia medicamentele? De câte ori nu mi-a spus că ar trebui să renunţe
la alte cheltuieli, de obicei la cele pentru alimente, pentru a beneficia de
medicaţiile pentru boala cronică respiratorie… Rolul de „confesor“ al
medicului, prin deconspirarea bolii, mărturisirea simptomelor, se completează
cu această suferinţă financiară suplimentară, exprimată tot mai des, care
transformă, adesea, în spectator/privitor al evoluţiei afecţiunii depistate
atât doctorul, cât şi pacientul.
Statul are nevoie de bani. Toată lumea are
nevoie de bani, dar, în acest moment nefast, cea mai neadecvată îmi pare această
discuţie, reluată, de coplată a pacienţilor. O statistică „surdă“ la
argumentele Ministerului Sănătăţii spune că românii plătesc deja mult prea mult
pentru medicamente, într-o comparaţie cu ţările europene: la noi, pacientul plăteşte
circa 40% din costul medicaţiei, spre deosebire, de exemplu, de olandezi, unde
pacienţii suportă doar 0,7%, francezi – 1,2% sau pacienţii din Germania – 5,4%.
Discuţiile pe taxa clawback, estimările de preţ ale medicamentelor s-ar putea să
afecteze serios, pe viitor, o altă pârghie vitală pentru controlul unei boli
cronice – aderenţa la tratamentul indicat. S-ar putea să fim citaţi pe viitor şi
aici, la capitolul minime (şi nu maxime),
pentru că, de când suntem în Uniunea Europeană, comparaţiile nu le mai facem cu
fostele ţări din lagărul socialist, ci cu ţări cu standarde cultivate în ani
serioşi de progres. Dacă există şi se cultivă dialogul pe această temă, ar
trebui luate mai în serios semnalele venite de la organizaţiile de pacienţi,
care se opun, cu vehemenţă acestei noi iniţiative a MS.
Şi, dacă tot vorbim de maximele acestei luni, nu pot să nu amintesc două dintre ele, care
ar trebui luate în considerare de guvernanţii actuali şi trecuţi: „Dacă
Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi
eu nu cred, atunci am pierdut totul“ (Blaise Pascal) şi pe cea care vine de la
Petre Ţuţea şi care spunea, ca de obicei, foarte mult în puţine cuvinte: „La
întrebările fundamentale «de ce?» şi «în ce scop?», aporetica rurală românească
răspunde: «d-aia!»“.