Mulţi dintre colegii mai tineri care au devenit medici în anii ’90 nu ştiu, poate, că în deceniile anterioare era riscant să acorde asistenţă medicală unor pacienţi neagreaţi de regimul politic.

   Astfel, doctorul Serafim Pâslaru din Câmpulung Muscel a fost condamnat la închisoare pentru „delictul“ de a fi îngrijit la domiciliu o persoană aflată în vizorul Securităţii, iar chirurgul Constantin Trifan din Făgăraş, care nu a permis miliţienilor să brutalizeze în spital un rănit pe care şi-a asumat riscul să-l opereze, a fost închis pentru „uneltire contra orânduirii socialiste“. Acest episod este relatat tot de către un chirurg, dr. Nicolae Constantinescu, în articolul „Demantelarea comunismului“ publicat în MEMORIA – revista gândirii arestate. Lansarea numărului 74 (1/2011) a avut loc în Sala Oglinzilor din Casa Monteoru, în care îşi are sediul Uniunea Scriitorilor. În deschidere, dna Micaela Ghiţescu, redactor şef, a arătat că apariţia revistei este posibilă datorită sprijinului acordat în cadrul Programului Comisiei Europene – „Europa pentru Cetăţeni“, Acţiunea 4 – Memoria europeană activă, proiectul nr. 2010/3904/001- 001. Au luat apoi cuvântul, printre alţii, dnii Mircea Carp, dr. Mircea Popescu, dna Ana Blandiana, dl dr. Nicolae Constantinescu. Acesta din urmă s-a referit pe larg la „fenomenul“ Piaţa Universităţii, dar şi la violenţele care i-au pus capăt. În paginile revistei mai întâlnim, în afară de chirurgul Constantin Trifan, şi alţi medici care au profesat medicina cu eroism în condiţii vitrege. Astfel, în articolul menţionat mai sus – „Demantelarea comunismului“ – autorul îl aminteşte pe doctorul Victor Gordan, care a avut curajul de a scrie un certificat de deces adevărat unui deţinut omorât în bătaie, în formularea: „deces prin traumatism cranio-cerebral şi hemoragie cerebrală“; cu toate că a fost ameninţat şi lovit pentru a modifica diagnosticul, nu a cedat. Alţi doi medici sunt evocaţi în acest număr: dr. Nicolai Roşu, fost medic al Curţii Regale, şi dr. Nicolae Ganea Roth, care a fost condamnat la cinci ani de temniţă pentru o afirmaţie scoasă din context.

   O importanţă teoretică deosebită o are articolul Persecuţiile politice în România postcomunistă: victimizare, amnezie, nostalgie, ideologizare şi denunţare. Constatările sunt rezultatul unei cercetări istorico-socio-psihologice pe care semnatara, Claudia Florentina Dobre, le-a efectuat asupra a ceea ce dsa numeşte regimul memorial. În concluziile prezentate la sfârşit găsim câteva afirmaţii mai mult sau mai puţin acceptabile. Astfel, istoricul nu acordă martorilor ce au trăit coşmarul represiunii comuniste un rol meritat în interpretarea trecutului recent în spaţiul public, poate deoarece mărturiile lor sunt folosite ca documente imprecise în scrierea istoriei. Foştii deţinuţi politici reprezintă „conştiinţa acceptării regimului comunist“ ca şi adaptarea la acesta, prezentă la oamenii obişnuiţi. Aceştia din urmă nu doresc să-şi amintească faptul că au dat girul unui sistem represiv. Denunţarea acestuia ar delegitima toată viaţa lor de dinaintea comunismului, ca şi toate acţiunile şi alegerile lor de viaţă. În condiţiile adeziunii foştilor deţinuţi politici la o anumită linie politică, cea a partidelor dintre cele două războaie mondiale, prezenţa printre aceştia a legionarilor, antifascismul fiind bine încorporat ca urmare a propagandei comuniste, dar şi a noilor evoluţii europene, lupta foştilor deţinuţi politici pentru recuperarea proprietăţilor lor i-au speriat pe mulţi români crescuţi de şi în comunism. Anii 2000 schimbă, se pare, regulile jocului, introducând în spaţiul public o memorie nostalgic-ironică ce promovează pluralitatea de idei privitoare la interpretarea trecutului comunist, încercând să ofere posibilitatea depăşirii traumei comuniste prin joc şi transfigurarea experienţei totalitare. Cu această ultimă afirmaţie nu putem fi în totalitate de acord, deoarece ea reprezintă o explicaţie şi nu o justificare.