Nu,
nu suntem noi o gintă brează, dar când pronia ne-a blagoslovit cu un Caragiale,
a făcut-o, cu siguranţă, ca să ne pună în faţă o oglindă cu adâncimi de lacuri
cristaline în care să ne răsfrângem chipul din adânc în splendida lui alcătuire.
L-am văzut şi am învăţat râsul. De atunci, tot râdem neîncetat şi nu ne mai
ajunge timpul să schimbăm cât de cât ridicolul cel de tot hazul. Ne mai minţim
frumos, uneori, spunând că râsul este semn de sănătate. Şi totuşi...
Cam strâmb râsul lumii noastre, Nene
Iancule, dar cât de curat şi sănătos ne ajunge râsul tău biciuitor când ne
potopesc noii Caţavenci, şi Farfurizi, şi Trahanachi, şi Brînzoveneşti, şi cetăţeni
turmentaţi de prea multe hangarale, şi Dandanachi, şi Tipăteşti, şi Titirci cu
sau fără inimă, şi juni corupţi, dedulciţi la presa de scandal (că de Miţe şi
Zoiţici nu se prea cade să rezonăm, rezon!), stâlpi strâmbi ai unei societăţi
de mucava, atei care se închină din noapte-n zori (şi-apoi viţăvercea) doar la
zeul acela stăpân peste zei şi nu mai ştiu să meargă printre muritori decât cu
hergheliile lor de cai putere şi înţoliţi cu flenţe de firmă, cărora un
profesor sau doctor de pe la noi nici măcar nu încearcă să le descifreze codul
de bare pus parcă anume să... bareze spaţiul dintre polul sărăciei (de un luciu
uluitor) şi cel al bogăţiei (de o crasă impertinenţă).
E strâmbă lumea noastră, Nene Iancule, iar năpastele
toate – tot pe capul bietului Ion, pe când lichelele (bestiile y compris) năvălesc pe teritoriul
sufletului nostru, cu rânjet de fiare ce vor să pozeze în făpturi, un fel de
îngeraşi zbur(d)ând dintr-un partid într-altul ca mingiuca într-o partidă de
ping-pong. Cum sunt, la fălci, mai toţi „umflaţi şi bugeţi“, nu prea le înţelegem
spusele (că, după fapte, nici vorbă să-i bănuim de ardere de grijă pentru ţărişoara
asta!). Sunt însă generoşi: ne lasă nouă toată libertatea de a alege între a
muri de moarte bună (de parcă scârba asta ar fi şi bună cu adevărat!) sau de a
ne interna într-un spital dintre cele scăpate de la reformarea-transformarea în
creşe pentru bătrâni. Ne lasă întreg şi dreptul la greve, la ocări, la „pupat
piaţa endependenţei“ cea slobodă la gură... Atunci să ni-i auzi pe-ai noştri
tineri! Pentru că, află Nene Iancule că, deşi rămaşi un stupid people, la limbi străine (de bunul simţ) nu ne întrece
nimeni!
La fiecare treaptă a scării blestemate avem
purtători de palavre, din canal până pe toate canalele comunicării, suntem cetăţeni
europeni, suntem identificaţi cu un neam nomad care de muncă nu prea ştie; fătuţe
vesele de pe la noi duc voioase în lumea largă solie de iubire fără frontiere,
fără ziduri şi perdea (fără a-şi neglija neam iubirea de neam), în schimbul căreia
primesc niscaiva creiţari întru veşnica slavă a (ne)iubirii pre pământ. Presa
liberă (de orice morală) prezintă pe spaţii large mofturi de-ale protipendadei
politico-maneliste suferinde din amoare când situaţiunea devine de-a dreptul mizericordioasă.
Noii domni Goe, poticniţi foarte la examenul
de bac, l-au determinat pe Dom’ ministru Moţoc să raporteze Lăpuşneanului de pe
tronul originalei noastre democraţii cam astfel: – Măria Ta, floarea ţării a căzut,
dar vin mereu alţi viteji; şi-s mulţi, stăpâne, mulţi... ca frunza, dar proşti
rău...
Cu toate acestea, ai noştri tineri la New
York învaţă să-mpuşte francul, nu să pună bomba. Apoi se plâng că le e dor de
ciorba cu leuştean din ţara „dodoloaţă“... Unii – gata-nvăţaţi pornesc la luat
cu asalt cetăţile ştiinţifico-medicale şi cultural-artistice ale lumii, cu o
mai scurtă sau mai lungă escală pe la porţi închise, alţii se întorc la ocupaţii
care ţin de munca pământului (dar nu pe ogorul strămoşesc, ci prin grădini şi
livezi din ţări de soare mai pline), copiii lor rămânând lângă vatra stinsă, de
pază pustiului.
Haite de câini comunitari se apără cum pot
de năvala tot mai cumplită a bipedelor cuvântătoare în spaţiul lor ne-mioritic,
unde nu se mai face nicio brânză, deşi de mămăligă o tot punem...
Coana Zoiţica (poftim! şi-am promis doar că
despre coniţe – nu şi nu!) învârte politică înaltă pe la Bruxelles sau pe te
miri unde (că Pământul tot e el albastru ca o portocală bună rău), înregistrândsuccesuri peste succesuri. Veta nu se mai duce la Iunion că de o vreme vin pe-acilea toate stelele căzătoare ale
cântecului mondial pentru o ultimă explozie de lumină înainte de legătura cu
ne-lumina... Ziţa şi-a refăcut viaţa în câteva reprize, celelalte cuconiţe, cu
morala mai mult sau mai puţin reperată, au devenit prospere femei de afaceri.
Se poartă măştile cu sau fără carnaval, diferendele se reglează cu cecul, dar
nici pistolul nu s-a demodat. În lumea celor care mai cuvântă, limbajul este un
Babilon de graiuri anglo-franco-hispano-chino-zulu-pufu-miştocare; în lumea
celor care mai (şi) scriu, sunt vânaţi cu toate metodele moderne (mai exact
momiţi cu promisiuni fără acoperire) prea puţinii cititori dintre acei expiraţi
care mai cred că verba volant... Întrescripta şi mobil s-a întins un hău de noapte-a gândului în care nu mai cântă
scripca veche, ci o moară de cuvinte macină neînţelesuri. Ce-i mobilul? N-ai să
crezi: o rădaşcă agasantă, care, cum prinde să ţipe, te-obligă să vorbeşti
singur deşi primprejur ar mai fi ceva persoane, dar ele cu rădaşca... Nu-ţi dă
pace nici acasă, nici pe bulivar, afară, nici la grădina de vară, nici la cel
teatru-al matale când se joacă (şi, se joacă!) vreo piesă de Caragiale, nici măcar
la mall, parol. Ce e mall-ul? Altădată, nu acum!
Despre mores,
să tot râzi, azi doar de casting
auzi. Limba noastră e bolnavă; vin străinii să o dreagă, dar şi ei, până s-o
gată, ne-o dau înapoi mai stricată.
Pristanda e pe cai mari: şi-a tras firmă de
bodyguarzi. Noii parlamentari, miniştri – foşti sau încă activi şi spornici la
cules – fac şi desfac mariaje sub greaua poruncă a legii întru potrivire de
caracter, ei – majori, ele – din ce în ce mai neştiutoare, dar dornice să înveţe
din bogata experienţă a celor dintâi, până când, de prea multă cunoaştere,
migrează şi ele spre alte ţinuturi care să le confere statute mai forte de
întreţinute sau să-şi închirieze vreun masor când dulcea pasăre a juneţii îşi
fâlfâie aripa a good bye, my love, good
bye (în traducere dâmboviţeană: Dumnezeu cu mila!).
În rest, mai toţi suntem nişte păguboşi
Lefteri lefteri, trecând din crize-n criză, aliniaţi în mersul neabătut al
lumii spre Paradis, dar, vorba humuleşteanului, aşa săraci ca anul acesta şi ca anul trecut şi ca de când suntem,
niciodată n-am fost.
Măcar anul
acesta – „Anul Caragiale“, Nene Iancule! – vom vorbi mai mult despre mata, cu
mata, monşer, şi împreună vom face haz de prea multele necazuri că prea ne e
plină de umor ţara asta tristă! 
