Conform unui document aflat în perioada de
transparență decizională pe site-ul Ministerului Sănătății, „membrii comisiilor
de specialitate ale Ministerului Sănătății sunt personalități de notorietate,
cunoscute în domeniul acestora de competență”. Se renunță, astfel, la o serie
de criterii obiective și cuantificabile pe care Ministerul Sănătății ar fi
trebuit să le folosească încă din luna ianuarie a acestui an pentru a selecta
membrii comisiilor de specialitate. Criteriile din vechiul ordin (aflat încă în
vigoare) ar fi trebuit folosite pentru a face un clasament al aplicanților pe
baza unor indicatori cum ar fi supraspecializările în țară sau în străinătate,
publicațiile științifice, apartenența la societăți medicale internaționale,
precum și criterii legate de activitatea anterioară în comisii, pentru cei care
au mai fost membri ale acestora. Rămânem cu „notorietatea” ca unic criteriu pe
care ministerul, în urma consultării cu universitățile, societățile profesionale
și Colegiul Medicilor din România, îl va folosi pentru a face funcționale
comisiile de specialitate.
Modificarea ordinului actual are scopul
declarat de a rezolva disfuncționalitățile din activitatea comisiilor de
specialitate, care, în ultimii ani, din varii motive, mai mult au stat decât au
lucrat. Însă tocmai aceste prevederi arbitrare vor face ca disfuncționalitățile
să se accentueze, cu consecințe pe care probabil nici nu le putem anticipa pe
deplin. Mai mult ca orice, se ridică întrebarea: și dacă fiecare ministru care
va veni își va defini într-un mod unic notorietatea? La viteza cu care se
schimbă miniștrii sănătății în România, care va fi impactul asupra funcționării
comisiilor?
Evitarea unor criterii obiective și
asumarea rezultatelor aplicării lor este, însă, simptomatică pentru noi.
Sistematic evităm să lăsăm datele să vorbească. Acurateței datelor preferăm
lozincile – auzim frecvent: „Avem cei mai buni doctori din Europa!” sau „Nu
sunt bani în sistem!”. Paradoxal, însă, ne prăbușim în disperare atunci când ne
evaluează alții, din exterior, și ne regăsim constant la extremele
clasamentelor internaționale. Între aceste două atitudini radical diferite,
sistemul românesc de sănătate încă nu a găsit calea spre obiectivarea stării în
care se află. Până atunci, operăm cu două realități – cea pe care o vindem
celor care nu ne cunosc prea bine și cea care ne însoțește zi de zi.
Desigur, nimeni nu exclude ca, în urma
selecției dosarelor pe baza metodologiei ordinului încă aflat în vigoare,
membrii comisiilor să fie aceiași cu cei pe care i-ar numi ministrul pe baza
notorietății. Dar, în acest caz, de ce să nu lăsăm o competiție să decidă asta,
ci inspirația unui ministru? De ce avem această frică ancestrală că intrarea
într-o competiție a unei „personalități de notorietate” a medicinei românești
i-ar știrbi cu ceva valoarea?
Există însă și cealaltă variantă. Aceea în
care unii dintre membrii acestor comisii să aibă doar notorietate fără
substanță, să fie din cei în jurul cărora nu a crescut nimeni, cu unicul merit
de a cunoaște arta de a se face plăcuți celor care periodic stabilesc cine
intră și cine rămâne pe dinafară.
Prin înaintarea ordinului în forma actuală
nu vom avea niciodată șansa de a ști în care situație din cele două ne aflăm.
Vom trăi permanent cu incertitudinea, sperând în ascuns că aceste numiri au în
centrul lor, așa cum decreta acum câțiva ani o strategie, cetățeanul și binele
lui.
Dar, fie că vrem sau nu, sistemul nostru de
sănătate va avea șansa de a merge sănătos înainte doar atunci când vom avea
curajul să ne asumăm evaluarea în mod obiectiv și onest a propriilor
neajunsuri. Altfel, riscăm să defilăm cu un împărat gol, amăgindu-ne că
lucrurile se vor îmbunătăți de la sine.