•
Mă entuziasmează întotdeauna textele care pleacă de la observarea unor detalii
aparent mărunte pentru a ajunge la o concluzie sistemică, de multe ori şi înţeleaptă.
Un astfel de text, scris de anestezistul Damon Kamming de la University College
din Londra, a fost publicat de „The Guardian“. Detaliul aparent mărunt este cămaşa
pe care fiecare pacient britanic o primeşte la internarea în spital. Acea cămaşă
cu deschizătură în spate, în care, odată îmbrăcat, ai senzaţia unei goliciuni
puţin camuflate tocmai pentru că, în jurul tău toţi medicii sunt îmbrăcaţi (şi
încălţaţi) suficient de acoperitor.
Damon
Kamming a organizat câteva focus-grupuri şi a urmărit mai mulţi pacienţi
internaţi în spitalele University College London pentru intervenţii de scurtă
durată. A descoperit că experienţa chirurgicală în sine a fost adesea bine
percepută de pacienţi, dar nu şi procesul internării şi externării. Iar cămaşa
de spital a fost în mod special amintită de pacienţi ca factor negativ, făcându-i
să se simtă abandonaţi, expuşi şi să perceapă aşteptarea mai lungă decât era ea
în realitate.
Rar
se întâmplă, la această rubrică, să reproducem exhaustiv fragmente dintr-un
articol, dar de această dată o vom face deoarece concluzia doctorului Kamming este
100% valabilă şi pentru România: „Eşecul istoric de a învăţa din experienţele
neplăcute ale pacienţilor sunt oportunităţi ratate de a-i face pe oameni – nu
sistemul – să fie prioritatea. Feedback-ul pacienţilor oferă informaţii nepreţuite
şi idei înţelepte despre cum putem îmbunătăţi asistenţa medicală. Pacienţii
sunt cea mai importantă sursă a noastră pentru a atinge această îmbunătăţire şi
trebuie să le cerem ajutorul pentru a deveni medici mai buni. Ar trebui să ne
schimbăm focusul de la a-i percepe pe pacienţi ca pe nişte recipienţi pasivi către
a-i percepe ca fiind parteneri în încercarea de a creşte calitatea timpului
petrecut de ei în spitalul nostru“.
•
Noile medicamente (fără interferon) pentru hepatita C, despre care a început să
se vorbească intens şi în România, au o rată excelentă de vindecare – peste 90%
– şi efecte adverse mai puţine decât terapiile clasice. Dar nu există lucruri
perfecte. Această terapie este atât de scumpă încât Medicare, programul subvenţionat
de guvernul federal american pentru asistenţa medicală acordată persoanelor în
vârstă, a cheltuit 4,5 miliarde de dolari doar în 2014. De 15 ori mai mult faţă
de anul precedent, afirmă „Pro Publica“. Un tratament de trei luni cu Sovaldi,
unul dintre aceste medicamente produse de Gilead, costă pentru un singur
pacient 84.000 de dolari. Guvernul federal american a cheltuit doar pentru
acest medicament trei miliarde de dolari într-un singur an. Se aşteaptă ca
aceste cheltuieli să crească în anii următori, căci tot mai mulţi pacienţi cu
hepatită C vor deveni eligibili pentru Medicare.
Medicii
care prescriu aceste medicamente susţin că, în ciuda costurilor ridicate, merită
şi din punct de vedere economic deoarece ele vindecă practic hepatita C. Astfel
nu se ajunge la cancer hepatic şi nici la transplant, economiile făcute fiind
substanţiale. De cealaltă parte, un studiu recent publicat în „Annals of
Internal Medicine“ sugerează că doar un sfert din costurile totale necesare vor
fi compensate prin evitarea unor spitalizări ulterioare ca urmare a complicaţiilor
hepatitei C. Asta deoarece majoritatea acestor pacienţi nu ajung la
transplantul hepatic. Preţul mare al medicamentului produs de Gilead a fost ţinta
unor critici vehemente venite atât din zona medicală, cât şi din cea politică.
Se speră că intrarea pe piaţă a unei terapii similare, Viekira Pak produs de
AbbVie, va permite asiguratorilor americani să negocieze scutiri între 40 şi
50% din preţul actual. Compania Gilead s-a apărat argumentând că, deşi preţul
este mare, costul medicamentului este justificat de rezultatele terapeutice obţinute.
Cu alte cuvinte, niciun miracol nu este gratuit.
•
În 1828, doi criminali pe nume Burke şi Hare, obişnuiau să vândă cadavrele
victimelor lor Facultăţii de Medicină din Edinburgh care organiza disecţii cu
public, foarte populare în acea epocă şi considerate de public foarte
instructive. Se vindeau bilete pentru aşa ceva în 1828 şi se vor vinde şi în
2015 când, aceeaşi facultate de medicină va relua tradiţia disecţiilor cu
public. O sesiune de o zi va costa 100 de lire şi va fi prima organizată legal
după cele din secolul 19, anunţă cotidianul „The Telegraph“. Implicarea
criminalilor a dus atunci la închiderea disecţiilor pentru publicul general.
Însă o reformă a Legii ţesuturilor umane care guvernează acest domeniu în Marea
Britanie va face din nou posibil spectacolul.
Desigur
că în media britanică s-a încins dezbaterea asupra moralităţii acestui tip de
evenimente, dar un studiu publicat în 2009 de psihologul Nathan Heflick de la
Universitatea din Kent concluzionează că a te gândi cinci minute zilnic la
moarte reduce rapid frecvenţa stărilor depresive. Meditaţia asupra cadavrelor
este o practică şi în anumite religii asiatice importante. Aşadar ceva efecte
pozitive trebuie să existe.
