Omul pe care filosoful german Herbert
Marcuse a început să-l cheme în a doua jumătate a secolului trecut „unidimensional“ se numeşte astăzi – şi
chiar cu un respect deosebit şi afişat – „profesionist“.
Spre deosebire însă de analizele profunde şi cu veritabile valenţe de
diagnostic ale gânditorului, termenul „profesionist“ proliferează în prezent în
şi printr-o incultură, nu numai lipsită, dar parcă şi scutită deja de orice fel
de avertisment. Fără a şti deci că, de fapt, există o ruptură fundamentală întreetimologia şi istoria lui. Căci, istoric vorbind, termenul de „profesionist“
provine şi îşi dobândeşte pentru prima oară faima publică tocmai pe… terenurile
de sport şi, mai ales, în arenele pugilistice. El se referea deci – începând
cam din al doilea deceniu al secolului XX – la practicarea plătită şi concurenţială
a unor activităţi care până atunci se desfăşurau mai ales pentru delectarea şi
dezvoltarea fizică, personală şi socială a oamenilor. Care, de atunci, au
devenit de fapt meserii practicate la
niveluri şi performanţe concurenţiale mereu mai ridicate şi mai… specializate, îngustate.
Iar împreună cu procesele care-l preluau şi-l purtau, termenul a trecut în
semnificaţia lui – la început treptat, apoi parcă în avalanşă – în mai toate
domeniile şi ariile activităţilor umane.
Ştiinţa nu este, nu a putut şi nici nu a
vrut să fie scutită sau ferită de această avalanşă. Chiar dacă aici profesionalizarea
a devenit asociată cu specializarea.
Aceasta, de regulă, se înţelege pe sine drept „aprofundare“ inevitabilă şi
chiar binefăcătoare. Numai că, dacă privim mai în profunzime, nu vom putea totuşi
constata altceva decât faptul că, în orizontul – oricât de îngustat – al
vreunei „specializări“ de acest gen, nu vom găsi altceva decât conexiuni (de
regulă neexplicitate) cu numeroase alte „specializări“ deja la fel de…
„profesionalizate“.
Tot istoric vorbind, prima conştiinţă şi
primele eforturi mai responsabile ale acestor confluenţe aflate în adâncuri se
numeau şi se numesc şi astăzi „interdisciplinaritate“.
Dar care, născându-se în malaxorul profesionalizării şi specializării
generalizate, nu s-au dovedit totuşi a fi altceva decât anticamere pentru noi şi
noi specializări ale noilor îngustări teoretico-profesionale.
În aceste condiţii, şansele unor eforturi
mai largi, adică de-a dreptul multi-
sau chiar transdisciplinare, au fost şi
sunt (dar şi „par“) extrem de reduse – şi poate tocmai de aceea dubioase,
suspecte – în posibilităţile manifestării şi „impunerii“ lor. Chiar dacă, în
zilele noastre, se pot depista contururile – destul de vagi – ale unei noi
„mode“ sau politici în acest sens din partea unor instituţii importante de
acreditare, cum ar fi Thomson Reuters, Scopus (Elsevier) sau – mai neconturat –
European Science Foundation, în România, din păcate, încă nu se poate vorbi de
aşa ceva.
Revista PHILOBIBLON
– care poartă acum subtitlul Transylvanian
Journal of Multidisciplinary Research in Humanities –, editată în întregime
în limba engleză de una dintre cele mai mari şi importante biblioteci din
Europa Centrală (Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj, în
colaborare cu editura Presa Universitară Clujeană), „lucrează“ de şaisprezece
ani contra acestei tendinţe şi împotriva
acestui „curent“. Volumele revistei (în majoritatea lor, până acum, tematice) întrunesc
contribuţii substanţiale din partea diferiţilor specialişti din varii
„discipline“ ştiinţifice şi ajung, de regulă, la dimensiuni impresionante de
cinci-şase sute de pagini. În prezent, şi din cauza „neîncrederii“ forurilor ce
dictează peste tot politicile ştiinţei, publicaţia a fost nevoită ca – fără să
se rupă de intenţiile sale iniţiale – să se focalizeze mai conturat pe
domeniile numite în mod tradiţional „umanioare“.
Pe care, însă, noi le articulăm în mod particular, adică astfel încât interesul
revistei se extinde, de exemplu, şi asupra a ceea ce numim „umanioare medicale“ (medical
humanities).
Revista a fost şi este astfel, volum cu
volum, un forum particular al sondării sensurilor lumilor şi a existenţei
noastre umane, problematizate prin cercetări multidisciplinare de istorie,
filosofie, antropologie, comunicare umană, etică, lingvistică, teorie şi critică
literară şi artistică, dar şi prin investigaţii aparţinând acelor aspecte ale ştiinţelor
care implică perspective deopotrivă filosofice, istorice, antropologice şi
culturale. În orizontul cărora intră însă – cum am spus – şi cercetări care
aparţin, mai nou, domeniilor numite şi „umanioare medicale“.
Pe parcurs, publicaţia a atras colaboratori
naţionali şi internaţionali prestigioşi, fiind totodată cuprinsă (cu texte
integrale) şi în importanta bază internaţională de date produsă de EBSCO Publishing, şi în două diviziuni
ale acesteia – în cea mai selectă, Academic
Search Complete (din 2005), şi în Library
and Information Science with Full Text (din 1996). „La noi acasă“, Philobiblon s-a dovedit, recent, a fi
singura revistă ştiinţifică umanistă din România care a obţinut acreditarea
CNCS în categoria B în practic şapte
discipline umaniste (Arte vizuale, Filosofie, Istoria artelor – arhitectură,
Istoria ştiinţelor, Istoriografie, Limbă şi literatură română, Limbă şi
literatură străină). În majoritatea acestor „categorii“, nu există în România
reviste clasate mai bine decât Philobiblon,
şi asta în ciuda faptului că – în mod, desigur, simptomatic – în „formulele de
acreditare“ nici nu au fost prevăzute posibilităţi pentru aplicarea unor
publicaţii multidisciplinare, cum, de fapt, este revista noastră. Iar de
„domeniul“ umanioarelor medicale
nici nu vorbim…
Revista Philobiblonaşteaptă contribuţii de orice fel care problematizează sensurile medicinii şi
ale diferitelor sale discipline, sensuri aflate astăzi, contradictoriu poate,
pe de o parte în permanentă ascundere, neexplicitare, dar, pe de altă parte, în
permanentă reinterogare şi reformulare.