Newsflash
Știri

Politica ştiinţei la Harvard

de Dr. Aurel F. MARIN - iul. 9 2015
Politica ştiinţei la Harvard
    Nu este nicio noutate faptul că principalele reviste ştiinţifice ale lumii publică editoriale care definesc, redefinesc sau pur şi simplu trasează liniile directoare pentru evoluţia unor domenii „fierbinţi“. Pentru că, pur şi simplu, este nevoie de aceste opinii, exprimate de voci autorizate, nu atât de titlurile pe care le deţin, cât de expertiza inegalabilă de care dispun. După cum nu poate să mire pe cineva faptul că aceste editoriale sunt, de cele mai multe ori, semnate de universitari din cele mai importante centre americane, pentru simplul motiv că politica acestor centre este tocmai aceea de a atrage cei mai valoroşi specialişti din orice domeniu. Mergând pe acelaşi fir logic, este firesc să găsim săptămâna aceasta, în două din cele mai importante publicaţii ştiinţifice – Scienceşi New England Journal of Medicine – două texte de opinie semnate de universitari bine-cunoscuţi de la Harvard, texte de politică a ştiinţei, care vor influenţa, fără doar şi poate, cercetarea din anii următori.
    Astăzi (3 iulie), în Science, Isaac S. Kohane, profesor de pediatrie, ştiinţe medicale şi tehnologie la Harvard, scrie1 despre provocările ce stau în faţa dezvoltării medicinii de precizie, devenită prioritate strategică în SUA odată cu lansarea, la începutul acestui an, a iniţiativei preşedintelui Barack Obama. Conceptul de bază este acela de a include în evaluare nu doar datele clinice şi genomice, ci şi pe cele ale expunerii de mediu, ale activităţilor cotidiene şi multe alte variabile individuale, pentru a obţine o imagine completă a stării actuale a pacientului şi a traiectoriei acesteia în timp, cu scopul individualizării optime a terapiei. Dincolo de paşii realizaţi deja, Kohane a identificat zece probleme ale căror soluţii trebuie găsite pentru a putea atinge potenţialul uriaş al medicinii de precizie.
    În primul rând, trebuie realizată legătura dintre pacient şi toate datele obţinute de instituţiile de sănătate, proiectele de cercetare şi evenimentele cotidiene; eventualitatea unui dosar unic al pacientului nu include (nici în SUA) datele care au legătură indirectă cu sănătatea, cum ar fi expunerea la mediu, dieta sau contextul social online. Apoi, acurateţea datelor trebuie evaluată continuu, inclusiv din prisma reproductibilităţii. Graniţele neclare dintre cercetare şi îngrijirea clinică pot duce la apariţia de probleme etice şi metodologice. Nu trebuie neglijat, atrage atenţia bostonianul, sprijinul popular, date fiind temerile diferitelor grupuri privind asigurarea protecţiei datelor şi a confidenţialităţii, odată cu generarea unor volume mari de date de sănătate. Analizele ultraperformante din prezent – omica – nu fac decât să sublinieze mai pregnant cât de multe alte date ne lipsesc, în condiţiile în care, pentru bolile cele mai frecvente, factorii de mediu sunt cei mai importanţi în definirea riscului de boală.
    Este nevoie de actualizarea continuă a cunoştinţelor pe care le avem. Datele noi trebuie să difuzeze mult mai rapid decât o fac prin sistemul actual de publicaţii ştiinţifice, mai ales că, atrage atenţia Kohane, multe din datele publicate sunt contradictorii. Ar fi deci nevoie de apariţia unei instituţii care să ocupe locul de autoritate de standardizare şi evaluare a tehnologiilor. Computerizarea trebuie să devină disponibilă la locul în care se acordă îngrijirile şi să integreze toate tipurile de date obţinute.
    Ultimele trei probleme sunt de-a dreptul filozofice:accesibilitatea (din punct de vedere economic) la medicina de precizie, reprezentativitatea (date fiind variabilele etnice şi populaţionale) şi, desigur, educaţia furnizorilor de servicii de sănătate. Cine trebuie să rezolve problemele enunţate de universitarul american? Sistemele de sănătate propriu-zise şi cercetătorii, dar rolul principal trebuie să-l joace populaţia, pacienţii şi reprezentanţii acestora.
    Cel de-al doilea editorial de mare interes al săptămânii este semnat de Ted Kaptchuk, profesor de medicină la Harvard, şi Franklin Miller, de la departamentul de bioetică al Institutelor naţionale de sănătate (NIH), şi a fost publicat2 ieri în New England Journal of Medicine. După o scurtă definire şi o explicaţie privind mecanismele neurobiologice complexe prin care apare efectul placebo, cei doi autori încearcă să rezume rolurile cunoscute ale efectului placebo în medicină şi nivelul actual al înţelegerii noastre asupra subiectului.
    În primul rând, efectul placebo poate ameliora starea unui bolnav, dar foarte rar îl vindecă: dovezile existente sugerează că beneficiul terapeutic nu se exprimă la nivelul mecanismelor fiziopatologice ale bolilor, ci doar în expresia simptomatică a acestora, în special prin autoevaluare. Mai exact, nu există vreo dovadă că un medicament placebo poate reduce dimensiunile unei tumori, în schimb s-a observat că simptomele obişnuite ale cancerului (fatigabilitatea, greaţa, durerile) răspund la tratamente placebo.
    Un alt aspect interesant vizează modul în care clinicianul poate creşte – dramatic chiar – eficienţa unor medicamente cu ajutorul efectului placebo. Nu în ultimul rând, aceiaşi factori psihosociali care promovează efectul placebo terapeutic pot cauza consecinţe nedorite, cunoscute ca efecte nocebo: pacienţii pot resimţi efecte negative ale medicaţiei nou introduse, fie prin anticipaţie, fie prin accentuarea unui disconfort preexistent. Analizele sistematice au arătat că între 4 şi 26% din pacienţii incluşi în studii clinice şi trataţi cu placebo întrerup tratamentul ca urmare a resimţirii unor efecte adverse.
    Este nevoie, cred autorii editorialului, de conceperea unor studii clinice care să declanşeze şi să cuantifice efectul placebo în diverse afecţiuni, dar într-un mod compatibil cu obţinerea consimţământului informat. Efectul placebo este adesea considerat „neştiinţific“, însă în felul acesta se uită unul din principiile de bază ale medicinii: scopul principal este de a vindeca bolnavul (aici intrând nu doar tratamentul curativ, ci şi controlul bolii, ameliorarea simptomelor şi asigurarea confortului). Cercetarea efectului placebo ar putea furniza o explicaţie a mecanismului prin care medicul ajunge să fie el însuşi agent terapeutic, prin modul în care interacţionează cu pacientul.

Notă autor:

1. Kohane IS. Ten things we have to do to achieve precision medicine. Science. 2015 Jul 3;349(6243):37-8

2. Kaptchuk TJ, Miller FG. Placebo effects in medicine. N Engl J Med. 2015 Jul 2;373(1):8-9

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe